Pielea, de Curzio Malaparte

M-a atras numele lui sonor si prevestitor de nenorociri. Intai m-am uitat, ca orice cititor tanar si grabit, peste sumarul de pe spatele cartii, am vazut ca e despre al doilea razboi mondial, ceea ce nu m-a atras in special, pe mine, amatorul innascut de science fiction. Am fost convinsa sa o citesc insa de partea in care se zice ca a fost interzisa de Biserica Catolica si e una dintre cele mai provocatoare carti ale secolului 20 :)

Inafara de faptul ca m-a hipnotizat stilul lui Malaparte de a scrie inca de la primele pagini, mi se par dureros de colorate si vii lucrurile despre care povesteste. Probabil pentru ca le-a trait pe "pielea" lui,el fiind un fost capitan, jurnalist, diplomat, dramaturg trecut prin ambele razboaie si care a scris toate cartile sale fie din exil fie din inchisoare.

Ni se contureaza in fata ochilor o italie invinsa, plina de orgoliu si murdarie, unde oamenii recurg la josnicii pentru a scapa de foamete si saracie, si in paralel frumusetea salbatica a naturii, mirosul de mancare italiana, vocile calde si sonore care il opresc pe autor din povestire pentru ca sa le admire, sa le miroasa, sa le auda.

Nu pot sa va povestesc despre ce e, e despre prea multe lucruri ca sa incapa in acest paragraf, dar cuvintele si gandurile personajului principal rezoneaza si dor pentru fiecare dintre noi, drama sa si a tarii sale fiind accentuata de cinismul si ironia cu care povesteste si glumeste.

"Si drapelele italiene sunt glorioase!Daca n-ar fi fost acoperite de glorie, ce rost ar mai fi avut sa le aruncam in noroi? Nu exista nici un popor pe lume, care, macar o data, sa nu fi avut placerea sa-si arunce propriile drapele la picioarele invingatorilor. Pana si celor mai glorioase drapele le vine vremea sa fie aruncate in noroi. Gloria, ceea ce numesc oamenii glorie, este intotdeauna grea de noroi."

O carte despre soldati americani, despre invinsi si invingatori, despre mare si munti, despre moarte si durere, despre homosexuali, despre orgoliu si suferinta, dar cel mai mult, despre curajul si temerile lui Curzio Malaparte, un om foarte interesant.

Mintea mea nu vrea sa adoarma

astazi
adevarul nu a mai putut sa se ascunda
nu mai avea unghere intunecoase
si a iesit la lumina ca sa-l vada lumea
si sa se plece in fata sa

ascult alfabetul morse
al tevilor din blocul care doarme
si notez mental
punct, linie, punct,
ar fi trebuit sa visez deja
dar un ochi mi se zbate frenetic
ca sa se ancoreze in noaptea searbada
cu el privesc cum norii se dezlipesc
ca guma de mestecat
de geamul meu
si parca
universul a conspirat
ca eu sa nu mai pot adormi astazi
prin fiecare gand soptit la ureche
care naste alt gand,
care naste alt gand,
care naste alt gand...

Zambetul delfinului

mainile femeii au fost special desenate
ca sa tina in bratse un copil,
si sa-l iubeasca,

umarul prietenului tau cel mai bun
are un loc adancit si moale
unde sa pui tu capul si sa plangi,

delfinii au gropite in obraji ca sa zambeasca
si sunt draguti tocmai pentru ca rechinii nu sunt,

liniile albe de pe strazi
ne spun sa nu ne oprim,
sa nu ne oprim,
sa mergem intruna,

iar buclele mele
au fost concepute
special ca sa-i gadile nasul cuiva
intr-o zi cu mult soare
sa se enerveze si eu sa rad
sa ma enervez si el sa rada
sa ne enervam si sa radem amandoi
de carliontul buclucas
de mainile special desenate
de umarul moale
de zambetul delfinilor...

De cand sunt singura...

De cand sunt singura (cu mici intreruperi scurte) am inceput sa nu mai pot fi cu cineva, privind suspect pe acel cineva, de parca ar planifica incet si morbid un atentat asupra libertatii mele.

De fiecare data cand aud "noi" si planuri de viitor simt cum mi se strange latul in jurul gatului, nu mai am aer, asa ca dispar imediat din peisaj si fac scene, in prostia mea.

Constat ca nu-mi place sa fiu sunata intruna, sa primesc mesaje peste mesaje si sa fiu batuta la cap. Nu ma prea impresioneaza vrajeala si exagerarile atunci cand nu-si au locul, si in ultimul timp nu prea si-au avut locul.

Nu mai sunt de acord sa-i dedic nimanui tot sau macar jumatate din timpul meu, pentru ca timpul meu este doar al MEU si doar eu am puterea sa hotarasc cum vreau sa se scurga.

Dar toate acestea sunt desiderate dictate de minte mea, care e treaza si alerta si imi spune: watch your step! esti sigura ca mai vrei sa patesti ca data trecuta? Nu tii minte cat de rau te-a durut cazatura??

Cred totusi ca la un moment dat ma voi satura de viata mea atat de instabila si voi avea nevoie de un partener cu care sa privesc desene animate, sa joc sah, sa gatesc si sa alerg in parc. Cred ca va aparea (cel putin) un om care va reusi sa invinga in cursa de obstacole, traume si mecanisme de auto-aparare, si va fi atat de evidenta calitatea lui umana incat nu voi putea sa neg ceea ce simt. Sper sa nu fiu prea mandra sau incapatanata atunci si sa-i ofer o sansa la un cuvant.

Comunicarea- One way street

Comunicarea este un proces ireversibil. Odata ce incepi sa comunici cu cineva, relatia ta cu acea persoana nu va mai fi niciodata la fel. Trebuie sa fii constient ca aveai de ales intre a incepe sau a nu incepe sa vorbesti cu ea, si tu ai ales drumul mai lung si plin de obstacole.

De aici incolo, va fi ca intr-o relatie adevarata, va trebui intretinuta sau terminata, cu urcusuri si coborasuri, cu momente in care o sa ai nevoie de acel OM si poate si el de tine, indiferent daca ti-e coleg de munca, partener de afaceri sau verisor de-al treilea.

Din punctul asta lucid in care privesc acum, comunicarea se transforma intr-un mic joculet MARIO: spui un cuvant bun, + 1 punct, ii faci un serviciu, +5, uiti de ziua lui, -20, arbitrar, in dependenta de sistemul fiecaruia de valori.

Cum spuneam la inceput, nu ai cum sa revii la punctajul initial dintr-un simplu motiv: atunci nu incepuseti sa comunicati si deci nu erati de acord asupra unui sistem de punctare, fiindca erati doi straini. Acum, ca ti-ai asumat un risc, fii constient de alegerea pe care ai facut-o si puterea ta, in mijlocul acestei relatii complexe care se construieste.

Deci, ce spui? Esti gata sa incepi sa COMUNICI cu mine?

elibereaza pamantul

suntem niste goluri in univers
gauri negre pentru ganduri si culori
conglomerate de vise si compromise
ni se pare
ca umplem lumea cu noi
cand de fapt o golim de tot ce are mai bun
putin cate putin
suflet cu suflet pacatos

si daca tot suntem goluri
multe goluri care aglomereaza pamantul,
cand n-o sa mai fim
o sa lasam loc
pentru ozon si pentru vant
pentru fulger si meteoriti
pentru iarba care nu mai are unde sa creasca
printre talpile noastre multe si goale

22 de ani si o zi

Timpul se scurge altfel de la zi la zi,
depinde de mana care intoarce clepsidra
si de tremuratul ei
eu nu stiu
daca e bine sau nu
sa descoperi demonii din tine
abia la 22 de ani
si nu stiu
cum sa comunic cu ei
cand mi se zbat in piept incontrolabil
ar trebui probabil
sa le repet o incantatie
sa mi-o spun in minte
adu-ti aminte cu ce gand ai pornit
adu-ti aminte cu ce vant ai venit
adu-ti aminte de tine inainte sa uiti de tine
aduna-ti inapoi visele imprastiate
imbracate cu ele
si porneste la drum
acum, cu 22 de ani si o zi mai multi demoni.