Nu pot sa inteleg de ce oamenii cauta sa fie fericiti, dar cand ajung acolo isi dau seama ca mai mult nu au spre ce tinde. Isi pierd focus-ul. Se zgaltaie pe picioare, se impiedica, rad si uita ce au vrut sa spuna de la inceput.
E mai simplu sa fii trist, te imbraci in ceva negru si te pierzi usor in multime, mai ales daca locuiesti intr-un oras mare unde trecatorii privesc prin tine, cu gandul la problemele lor. Nu mi s-a intamplat inca sa intreb pe cineva "ce faci" si sa-mi raspunda "sunt fericit!!". Cred ca doar eu am raspuns de cateva ori asa. Si chiar eram. Si vroiam sa stie toata lumea, si sa fie la fel de fericita ca mine. Am fost privita cu indoiala, si probabil s-a presupus ca sufar de nebunie temporara.
Eram fericita pana azi dimineata si azi mi-am dat seama ca atunci cand esti trist te concentrezi mai usor la lucrurile importante si la locul unde vrei sa ajungi. E mai usor sa uiti de chestiile superficiale si sa intelegi what really matters. Poate de asta oamenii care au trait in saracie cand erau mici ajung foarte-foarte departe. Ei stiu exact ce vor si nu se complac in stari de euforie sau de fericire trecatoare.
In fond, de ce ar fi mai bine sa fii fericit? Cine a zis? Unde scrie asta? In Biblie scrie sa fim cuminti si sa ascultam de Dumnezeu, nu sa fim fericiti. Presedintele nu ne spune "sa fim fericiti" ci "sa traim bine" sau "sa fim sanatosi". Fericirea devine o moneda devalorizata, dar nu din cauza crizei, dar din cauza ca ni se inverseaza valorile si nu ne dam seama. Acum, alte valute cresc si atrag lumina reflectoarelor: banii, masinile, casele, succesul... fericirea imi pare demodata, parca tine de instincte primitive, indepartate de ratiune si realitate, si a ramas prin pesteri, alaturi de homo habilis, care, probabil, a fost un individ extrem de fericit.
Nu cred ca mi-am pierdut optimismul incepand cu astazi. Dar cateodata apreciezi fericirea doar dupa o luuunga perioada in care nu zambesti.
