De-a lungul vietii te chinui sa te indragostesti, apoi te chinui sa te dez-dragostesti. Apoi te plictisesti asa, dez-dragostit si incepi sa cauti iar dragostea. O perioada te simti singur, crezi ca n-o sa mai iubesti. O gasesti, te sperii, o iei de la capat.
Parca nu-i usor sa iubesti, sa devii atat de vulnerabil si muritor in fata unui cuvant, a unei melodii, a unui gest. Iti pare copilareasca insasi ideea de a te gandi la o privire sau la un zambet iar, si iar... amorul te ridica pe culmi nebanuite si apoi te arunca pe fundul celei mai adanci ape intunecate si reci.
Nu am hotarat inca ce-mi place mai mult, sa iubesc, ergo sa sufar, sau sa nu iubesc, ergo sa nu simt nimic. Sa fiu rece, de piatra, si sigura de tot ceea ce fac sau sa-mi pun inima palpitanda in palma cuiva muritor ca si mine, si sa risc tot.
Un singur lucru stiu sigur. Atunci cand simt, scriu. Atunci cand scriu... dau ce este mai bun din mine. Si oare nu pentru asta ne nastem? Pentru ca sa ne petrecem vietile oferind lumii ce este mai bun din noi?
Pretul cu care facem asta devine in cazul acesta acceptabil, oricare ar fi el.
