Sunt zile in care plutesc departe de Pamant, sus, undeva, pe cer, cand ma transform intr-unul din punctele luminoase pe care nu le intelegeti si le fotografiati frenetic pentru ca sa dati pozele la ziar a doua zi. Ma indragostesc brusc de viata in toate formele ei si vreau sa reusesc sa-i fac o declaratie cum nu i-a mai facut nimeni.
In asemenea zile, ca si astazi (poate pentru ca am vazut Peter Pan inainte sa ies din casa), cand simt o adiere usoara de vant printre genele rimelate,privesc in sus la nori si talpile mi se desprind incet de pamant. Ma ridic, dau din picioare ca un copil si rad cu gura pana la urechi, de fericirea ca nu mai sunt, ca voi fi, ca nu mai conteaza ce urmeaza. In asemenea zile rimele imi ies inconstient pe urechi si se aseaza pe foi, fara sa ma stradui prea mult sa le indoi printre cuvinte, ca o fata cuminte.
Gandul imi zboara la zile insorite din trecut sau din viitor, le traiesc din nou, alaturi de cineva sau de una singura, chiar daca unele nu s-au intamplat inca. Ma bucur de fiecare scanteie, las emotiile sa-mi faca riduri la ochi, ele nu sunt dusmanii ci aliatii mei... datorita lor simt ca traiesc si pot sa plutesc.
Daca ma intalnesti intr-o astfel pe zi, savurand o inghetata colorata si invartindu-ma fara logica (cine are nevoie de logica atunci cand iese la plimbare?) printre copacii din parc, ia-ma de mana si asculta-ma ce am sa-ti spun: viata e superba, noi suntem deosebiti, puternici, si impreuna putem face lumea mai buna.
E suficient ca din cand in cand sa dai voie talpilor tale sa se desprinde de la pamant si sa privesti in sus, printre nori, acolo unde chiar ai putea sa ajungi, daca iti doresti asta cu adevarat.
PS: Da, norii sunt in toate formele si de toate aromele, daca ai rabdare sa-i descifrezi, iar noi ne petrecem mult prea mult timp incercand sa decifram misterul asfaltului...
