Vreau sa va povestesc despre calatoria mea in Africa.
De curand am parasit continentul alb pentru o calatorie de 3 saptamani pe continentul negru, dupa ce mi-am pus toate vaccinele, m-am rugat sa nu iau malarie si alte boli, am aruncat in valiza tricouri de vara si slapi, branza de oi, vin si bomboane moldovenesti si am infruntat privirile pline de mila ale prietenilor mei si rudelor care spuneau:
-Sa ai grija de tine!!! Sa ne suni cum aterizezi! Sa te speli des pe maini! Sa ai grija ce mananci! Ti-ai luat dezinfectant?
Nu neg insa ca eram si eu destul de speriata de ce avea sa urmeze.
La aterizare in Nimaey, capitala Nigerului, dupa 2 avioane si aproximativ 8 ore de zbor, mi s-a parut ca e sfarsitul lumii: nisip portocaliu cat vezi cu ochii, putina verdeata, oameni cu aspect si miros nou pentru mine (probabil si noi aveam aspect si miros straniu ptru ei) imbracati in culori orbitoare, ca sa nu mai zic de aerul acela uscat si fierbinte care te loveste in fata deodata cum cobori din avion. Trecusem de la 0 grade cat erau in Bucuresti la +35, si organismul meu inca incerca sa inteleaga ce s-a intamplat.
In cele 3 saptamani am vizitat patru tari: Niger, Burkina Faso, Togo si Benin, am facut o calatorie de 3000 km (dus-intors) pana la oceanul Atlantic, si anume pana in Golful Benin, statiunea Grand-Popo, unde ne-am odihnit 8 zile.
Pe drumul nostru spre sud, spre ocean, am observat cum oamenii se schimbau, si la fizic, si accentul lor (vorbesc franceza) era diferit, colibele lor se faceau tot mai solide, treceam de la musulmani la crestini, si se vedea mult diferenta, si in sens bun- si in sens rau.In Grand-Popo a fost foarte frumos, si mi-a placut anume salbaticia locurilor, faptul ca nu erau televizioare, computere, galagie: doar vuietul asurzitor al oceanului, palmieri, nuci de cocos, palarioare de paie si sezlonguri improvizate de lemn. Dimineata ne trezeam cu cantecul pescarilor de pe plaja, care scoteau navoadele cu peste, timp de ore intregi.
Am fost total izolata de stiri, civilizatie, email, si m-am odihnit asa cum nu m-am mai odihnit niciodata in 21 de ani. Am citit mult si am invatat o lectie importanta de viata, si anume "how to enjoy blank spaces": sunt in general o fire pro-activa care tot timpul alearga undeva, are ceva de facut, nu am timp in care sa stau degeaba pentru ca mi se pare ca imi pierd viata. Acum am inteles valoarea momentelor astea in care nu faci nimic, in care te odihnesti golindu-ti capul de orice grija. Citisem intr-o carte despre asta, si anume despre cat de valoros e momentul tobosarului dinainte de a bate toba, sau pauzele din muzica. Fara pauzele din muzica, muzica n-ar mai fi muzica, nu ? Asa e si cu pauzele din zi sau din viata, in care trebuie pur si simplu sa nu faci NIMIC, mai ales cand va urma ceva important.
Am inteles, in cele 3 saptamani in Africa, ca bogatia acestui continent sunt oamenii: acesti oameni zambitori, binevoitori, care nu se grabesc nicaieri, care nu te invidiaza, care te trateaza cu respect, care sunt multumiti de viata lor (probabil pentru ca nu stiu ca exista mai mult) si care sunt fericiti, asa cum noi n-o sa putem fi vreodata. Oamenii acestia nu au televizioare ca sa vada ca exista alfel de lume, si atunci un chelner este fericit pe deplin acolo, pentru ca probabil e cel mai bogat om din tribul lui, isi permite sa intretina mai multe sotii si copii, are o coliba, blugi si bratara de aur.
De oamenii de acolo nu ti se face mila, pentru ca ei sunt fericiti si impliniti, asa cum sunt.
Vorbind despre partile rele am sa mentionez ca mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu soparlele de toate culorile, care intra in case, in baie, care se ascund dupa perdele, cu tantarii si mustele insistente, cu igiena precara din localuri si hotele, cu aglomeratia din piete, cu insistenta vanzatorilor; cu femeile musulmane considerate specie inferioara de societatea lor, care merg toata ziua prin soare cu copiii in spate, lucreaza pamantul, aduc apa, fac mancare; cu copiii cu burtile umflate de foame care n-au mai vazut niciodata baloane de sapun...
Spre sfarsitul calatoriei mele, nu vroiam sa ma intorc inapoi. Mi-am dat seama cat de linistita si placuta e viata acolo. Ma gandeam ca daca as avea vreo 50 de ani, mi-as deschide un mic business pe malul oceanului, mi-as cumpara o casa coloniala, si asa manca peste si fructe de mare pana la sfarsitul vietii, traind intr-o societate care nu a cunoscut inca stresul si ambuteiajele.
Va recomand sa mergeti, sa vedeti. Acolo e o alta dimensiune, unde logica noastra europeana nu functioneaza, unde timpul sta pe loc si atat valorile cat si principiile oamenilor nu se schimba de la zi la zi.
