Gagică versus Padrugă

Navigand intre Chisinau si Bucuresti de 4 ani jumatate, m-am confruntat cu tot felul de viziuni deformate prezentate de romanii de pe ambele parti ale Prutului, unii despre altii.

In primul rand, dupa un an, viziunea celorlalti asupra mea s-a schimbat odata cu accentul meu, astfel incat basarabenii au inceput sa-mi spuna “romancuto” iar bucurestenii- “moldoveanco”. Nu pot sa calculez gradul de malitiozitate infiltrat in aceste “categorisiri”, si sunt sigura ca din cand in cand lumea doar ma tachineaza, iar eu pun asta prea tare la suflet. Totusi din cand in cand vrei sa simti ca apartii undeva, ca nu esti outsider pe ambele parti.

Apoi, sa vorbim despre evaluarea slang-ului, sau limbajului “de cartier”, argoul urban- partea colorata a limbii. La Chisinau, multi tineri rad batjocoritor de limbajul “de cartier” de tip bucurestean, si spun ca ei n-ar vorbi niciodata cu “mama ce tare esti”, “bagabontule”, “ce tipa misto”, mai mult, li se pare foarte not cool sa vorbesti asa. De multe ori le spun ca eu desi locuiesc acolo de 4 ani jumatate nu vorbesc asa, mai scap cate una dar nu o dau in extreme, totusi nu lucrez pe santier si nici nu inspir dintr-o punga cu lipici impreuna cu aurolacii la metrou.
Pe de alta parte, romanii din Romania se mira de felul cum vorbim noi, cu rusismele pe care ei nu le inteleg- de ce sa folosesti in slang cuvinte care nu apartin limbii tale? E ca si cum ar vorbi ei cu injuraturi din maghiara printre propozitii in romana. Nu are sens, nu-i asa?

Prin ce e “prikol’na”, “privet, poka”, “blin”, “kolgotchi”, “coftă”, “sviter”, “padrugă” (si toate injuraturile rusesti de rigoare) mai bun decat “ţoale”, “gagică”, “forţos”, “beton”, etc. ?

Pentru mine, nu e nici o diferenta. Doar ca pe unele le recunosc, le inteleg, poate ca se trag din arhaisme sau regionalisme ale limbii mele sau le-am citit la Caragiale, iar altele mi-au fost turnate cu galeata deasupra de straini, chiar atunci cand paharul era deja prea plin.

Pierdut Diastola. Ofer recompensa.

Contractie.

- AU!

Mi s-a nascut brusc in piept si apoi a inceput sa pompeze violent.

- Pentru cine bati??? am intrebat-o dur, ca la interogatoriu.

Sistola, diastola, stop.
Sistola, diastola, stop.

- Pentru cine te zbati? Raspunde! Jumatate din bataile tale bifazice nu au nici un sens, inima natanga... o s-o sfarsesti urat!

O clipa de liniste. Ne-am ascultat in tacere una pe alta, incercand parca sa ne intelegem reciproc motivatiile.

Apoi a inceput iar.
Sistola, diastola.
Sistola, diastola.

Sangele mi s-a ridicat la cap, intr-un val de procese mentale alambicate.

- Inima natanga, esti straina in pieptul meu-
Daca m-ai asculta,
daca m-ai simti,
daca m-ai cunoaste,
ai spune doar:
Sistola.
Sistola.
Sistola.
Iar apoi intr-o seara plina de zambete mi-ai sopti
in pieptul cui
am lasat
Diastola.

perfectiunea s-a demodat

Salut, ma numesc Sanda si nu sunt un alcoolic...nici macar fumator. Recunosc ca sunt, in schimb, orgolioasa, egocentrica, incapatanata, ma plictisesc foarte repede, imi place sa se faca lucrurile asa cum vreau eu, tolerez greu prostia, incompetenta, nehotararea, pot sa fiu dura si prea directa, razbunatoare daca sunt calcata pe coada. Ma inflacarez foarte repede cand vine vorba de tara mea, limba mea, istoria stramosilor mei si nu in ultimul rand cand vine vorba de politica.

Acum ca stii defectele mele, vei citi textul mai departe? Sau vei renunta, dezamagit ca persoana pe care ti-ai imaginat-o nu este asa cum ai crezut?

Nu, nu sunt perfecta. Nici macar nu imi doresc sa fiu. Perfectiunea s-a demodat, inca de pe vremea cand Dumnezeu a creat mediul perfect, si omul perfect, si a esuat.

Ei bine, astea sunt defectele mele, pe care le cunosc si mi le asum. S-ar putea sa fie mult mai multe, si lista sa se prelungeasca. In locul celor insiruite, poti sa completezi cu defectele tale, asta in cazul in care le cunosti si ti le asumi, la randul tau.

Defectele mele ma fac sa fiu cine sunt, nici mai mult nici mai putin. In cadrul unei experiente de viata cu o persoana la care am tinut mult mi s-a reprosat, vreo 4 ani in urma:
"- Tu intotdeauna esti perfecta, tu faci totul corect, numai eu gresesc!"

In incercarea mea infantila de atunci de a-mi ascunde atat de bine defectele si de a fi prietena perfecta, rupta din filme americane, l-am facut pe omul de langa mine sa se simta imperfect iar eu am adunat frustrari pentru ca imi blocam anumite emotii normale si firesti. Am invatat ca amanand momentul in care iti arati defectele amani de fapt insasi relatia, pentru ca o faci sa fie total rupta de realitate, deci practic inexistenta. Desi poate suna neverosimil, oferi o sansa acelei persoane doar in momentul in care ai curaj si ii spui ceea ce te deranjeaza si ceea ce te face sa fii nemultumit. Poate ca va accepta, poate te va respinge, dar cel putin stii ca te va respinge pe tine, si nu pe o imitatie "perfecta" a ta.

Astazi cand cineva a inceput sa ma laude, vrand sa ma maguleasca, i-am spus: "dar stii ca sunt incapatanata, orgolioasa, emotiva, egocentrica? Stii ca as putea sa fiu un potential criminal in serie? "

Persoana respectiva nu a inteles prea bine gestul meu, poate ca l-am pus pe ganduri si data viitoare in discutie o sa aiba o anumita rezerva fata de mine, insa sunt mandra ca gluma mea a fost facuta de mine, Sanda raraita si cateodata impiedicata, poate dificila dar niciodata perfecta.

PS: Cel mai frumos lucru pe care ar putea sa mi-l spuna cineva in acest moment al vietii ar fi ca ii place anume un defect al meu. Nu o calitate, asta e ceva banal si prafuit.

Lie, Drink, Love

a vedea, a simti, a vrea si a gandi.

vezi, apoi simti, apoi vrei, apoi gandesti si poate ca nu mai vrei, sau nu mai vezi, dar nu poti sa nu mai simti. Creierul si inima nu au o legatura directa. Numai intermediari. Mesajul se pierde, se transforma.

Ganditul este dusmanul cel mai mare al fericirii tale, in viata personala. Incepand sa gandesti, te apropii de ceea ce te face nefericit si te indepartezi de emotiile pure (cateodata naive, irationale, dar autentice) incercand sa te indrepte spre ceea ce este (dati-mi voie sa-mi reglez glasul nitel ca sa par mai solemna) MORAL, CORECT, ETIC, COMOD, sau, mai pe scurt... orice te-ar putea feri de un eventual esec.

De ce se teme homo habilis de esec, chiar si in anul 2011? Pentru ca noi, in definitiv, nu ne-am schimbat prea mult, de la mezozoic incoace. Inca de pe cand homo ionus vana maimuta prin jungla, avea frica de esec, ca o sa se intoarca in trib fara prada. Ce-o sa zica homo vasile si homo petrusha de barbatia lui, cand o sa se intoarca fara maimuta la familie, fara mancare pe masa? O sa rada si o sa arate cu degetul, la el, la barbatul care a esuat. HAHAHHA, uite-te la el, luzerul.

Asa deci si prin deductie super-deductibila, frica de esec ne reduce simtitul, si ne augmenteaza ganditul. De cate ori ti-ai zis asta: "Ehehe, stai un pic. Gandeste-te bine inainte sa-i spui ca o iubesti, si daca nu iti raspunde la fel? Atunci cum o sa suporti esecul? Mai bine ne mintim unul pe altul in continuare si traim intr-o comoditate etica, morala, corecta."

Dar recent am invatat ca nimic nu pretuieste mai mult decat o emotie pura. Un sentiment nou, abia inventat, care-ti pulseaza numai tie in vene si care are nevoie de daruire totala din partea ta, intr-un mod ireversibil. Asculta-l, urmeaza-l, impartaseste-l cu ceilalti. Lasa frica de esec, atatea secole de oameni inaintea ta au gandit si s-au complacut intr-o viata comoda...

Iubeste, imbatata-te, spune prostii si minciuni, regreta apoi, cere-ti scuze, ia-o de la inceput. Razi si plangi, daruieste-i zambete si lacrimi, cearta-te, tipa, trage-i o palma. Razbuna-te. Saruta obrazul pe care l-ai lovit, impaca-te, schimba-te, fii mai bun.

Dar nu uita ca la inceput si la baza tuturor lucrurilor a fost verbul "A simti".

Dodonisme, PR si victorie

Dodon. Igor Dodon. Potenţial primar-plenipotent. Omul cu soluţia roz de pe panourile misterioase din oraş. Un produs promovat intens, dar a cărui insuşiri personale rămân necunoscute pentru noi, ca acelea a unui detergent nou pe care nu scrie exact ce face, cum curăţă gunoiul, cum repară gropile... pe care scrie doar ca e foarte eficient, şi îţi va oferi o „soluţie”.

Campania locală PCRM din acest an a debutat încă din martie cu un teasing preţios, cu bannere albe colorate în roz, la fel ca şi viaţa pe care ne-o garantează partidul în discutie sau: „Soluţia pentru Chişinau”. Din punct de vedere al psihologiei culorilor în publicitate, culoarea roz simbolizează femeia, puritate, fineţe şi tot ceea ce ţine de ea. Am sperat că panourile misterioase semnalează apariţia unei prezenţe feminine, noi, care ştie să pună punctul pe „i”, poate chiar o Angela Merkel mioritică.

Visele mi-au fost spulberate însă atunci când rozul a prins o uşoara tentă roşiatică pe parcursul următoarei luni până când a atins o culoare pur-dodonică, la lansarea oficială a campaniei electorale şi prezentarea echipei PCRM pentru locale dintr-un parc de la Ciocana, cu vedere deasupra capitalei.

Discursurile celor implicaţi au vehiculat valori puternice, cu substrat manipulator. În primul rand, Igor Dodon a accentuat de mai multe ori sărbătoarea din ziua respectivă: „Astăzi este o sarbatoare creştinească extrem de importantă, joia creştinească.” Din cunoştinţele generale despre doctrina comunistă dar şi revizuind platforma PCRM de pe site-ul lor ştim că religia şi comunismul sunt doua noţiuni care se exclud una pe cealaltă, iar îndepartarea de la această regulă poate semnala doar o încercare de a flexibiliza mintea cetăţeanului de rand, şi aşa prea flexibilă.

Alt laitmotiv al discursului PCRM în aceasta campanie este gospodarul, personajul iubit al moldovenilor. De când ne ştim vrem la conducerea capitalei un gospodar: nu un bun manager, nu un bun economist, nu un doctor habilitat, nu un om bun la suflet, ci un GOSPODAR. În imaginaţia noastră, acesta este personajul care o sa-şi măture în faţa casei, o să strângă gunoiul, o să pună ceva pe masă şi o să toarne un pahar la botul-calului dacă este nevoie, aşa că ideea de gospodar ne dă un sentiment de căldură, ca şi ceva care ne este apropiat.

Din punct de vedere al pr-ului, campania PCRM are un discurs excelent, punctează anume bătăturile administraţiei Chirtoacă şi vehiculează cu motivele majore de îngrijorare a populaţiei capitalei: gropile, staţia de epurare, preţul pe giga-calorie, facturile prea mari. Chirtoacă este prezentat de Ion Ceban (PCRM) în felul urmator: „Primarul actual s-a căţărat în autobuz, în tanc, pe tractor. Eu cred că dacă ar fi posibil s-ar fi căţărat şi pe rachetă. Nu l-am vazut sa se ocupe de problemele reale ale capitalei. În loc să se preocupe de problemele reale, a umblat cu bradu’. Avem nevoie de un primar tânăr- dar nu verde la cap.”

În clipurile video electorale vedem imagini cu facturi, gunoi, oraşul neîngrijit, iar apoi pe fundalul unei nesiguranţe triste ni se promite soluţia pentru aceste probleme, lumina de la capătul tunelului. Melodiile folosite pe fundal (Coldplay) targetează tinerii, imaginile cu familie, elevi, şcoală adaugă segmentul mai în varsta şi familiştii iar cele cu Dodon dând mâna cu muncitorii încearcă să convingă partea care a mai ramas din populaţie (muncitorimea). Spre sfârşitul clipului se spune „Chişinău, oraşul în care locuiesc familii fericite” şi astfel se încearcă o încheiere in stil pozitiv a unei campanii care a fost construită pe tot ceea ce este negativ la administraţia anterioară.

Un laitmotiv cu dublu simbol pentru fiecare cetăţean al R. Moldova este victoria. Frazele care au fost spuse în campania PCRM: „Eu cred că suntem sortiţi victoriei” şi „Vom începe aici, acum, şi vom duce până la capăt! Victorie!” au menirea de a trezi alegătorului anumite nostalgii legate de timpurile când cuvântul „victorie” avea o menire naţională. Atunci, acesta simboliza triumful URSS, puterea sa globală, garoafe roşii si marş militar. Astăzi acest cuvant ar trebui să-şi piardă deja din valoare, având în vedere cat a fost folosit în toate campaniile anterioare dar şi conflictul pe care îl stârneşte în fiecare an de 9 mai.
Dar printre cacofonii şi calchieri, Igor Dodon presoară şi câte o lozincă scurtă ce conţine cuvinte puternice, cu substrat foarte inteligent: „Solutia pentru un oras modern”,”Vin sa administrez primaria in mod profesionist”, „Iubim Moldova”, „Moldova alege victoria”, şi altele.

Elementul de surpriză ale campaniei PCRM de data aceasta a fost imnul „Iubim Moldova”, care a stârnit controverse în întreaga ţară. Targetat pe tinerii ce îşi doresc să rămână în ţară şi să vadă R. Moldova dezvoltându-se fără implicaţii politice de tip extern, acest cântec a fost folosit pentru a cuceri electoratul prin canalele de comunicare de tip internet, radio, tv.

În sfârşit, campania PCRM ne promite nici mai mult nici mai puţin decât o gură de rai: viaţa în alb-roz, un gospodar, un destin creştinesc, rezolvarea problemelor facturilor, repararea gropilor, a staţiei de epurare, un oraş fără gunoi, în care trăiesc familii fericite, victorie, soluţii, şi tineri care nu pleacă din ţară. Tot ce trebuie să faci este să-i garantezi votul tău sincer şi nevinovat acestui om despre care nu ştii nimic, care nu trădează nici o emoţie, şi care totuşi promite solemn să reprezinte în ochii noştri SOLUTIA.

DO RI VOIE

M-am gandit azi la lucrurile pe care mi le-am dorit. Practic de fiecare data cand am afirmat tare si raspicat ceea ce imi doresc, mi s-a oferit acel lucru. Doar ca atunci cand l-am primit, dupa faza initiala de satisfactie personala si orgoliu impacat (doar am zis si am facut!) mi-am dat seama ca ceea ce imi doresc nu este ceea ce am nevoie.

Si nu, adevarul nu se afla undeva la mijloc.

Am impresia ca ceea ce imi doresc este influentat mai mult de de filmele pe care le privesc, de mediu, de frustrari, de fantezii adolescentine si de ceea ce este la moda astazi, ACUM.

Intr-o zi vorbeam cu o prietena mea si ii spuneam ca imi doresc alaturi o persoana ca mine, pentru ca eu ma plac pe mine. Makes sense, right? Atunci am intalnit copia mea masculina: aceeasi origine, aceeasi facultate, universitate, aceeasi educatie, aceleasi teluri in viata si cariera, aceeasi zodie, mod de viata spontan si creativ, blablabla. Ne intelegeam foarte usor si m-a cucerit exact asa cum as fi facut-o eu daca eram barbat.

DAR (intotdeauna exista un dar) vorbea la fel de mult ca mine, ne astupam unul pe altul, nu ne puteam hotari cine conduce si cine se lasa condus. Orgoliile ni se incrucisau zilnic. Apoi am inteles ca defectele lui ma irita dublu, ca si cum le-as privi oglindit. Mai tarziu am realizat ca desi IMI DOREAM un partener-oglinda, nu de asta AVEAM NEVOIE. Am inteles ca o lectie de viata ca imi trebuie cineva care sa fie intotdeauna nou si diferit si altfel decat mine si eu sa-i fiu intotdeauna noua si diferita si altfel decat el.

E periculos sa-ti doresti ceva, pentru ca daca iti doresti cu adevarat, vei obtine acel lucru. Dar nu te bucura inainte de timp, indeplinirea dorintelor nu-ti garanteaza fericirea. Acest lucru iti garanteaza doar ca, la sfarsitul episodului, chiar inainte de publicitate, ai sa intelegi nu ceea ce vrei, ci ceea ce ai nevoie. Si poate ca asta este cea mai pretioasa invatatura dintre toate.

Data viitoare cand iti doresti ceva, ancoreaz-o adanc in ceea ce ai nevoie. Sa-i spunem nici dorinta nici nevoie: DORIVOIE!

Dor de viitor

Nu am gasit inca nici un motiv pentru care homo sapiens sunt intotdeauna nostalgici dupa lucruri din trecutul lor. Singurul atu al trecutului in comparatie cu viitorul sau prezentul este ca pe cel dintai il cunoastem. Si cu ce ne ajuta asta?

Astazi voi fi nostalgica dupa ceea ce urmeaza sa traiesc.

Mi-e dor de momentul in care voi sari prima data cu parasuta deasupra fluviului Amazon. Genunchii imi tremura, mi s-a taiat vocea, sar, si... liniste. Peisaje care iti taie respiratia si care te fac sa-ti doresti sa te opresti in timp, in aer, in spatiu.
Seara voi sarbatori saltul cu un pahar de Caipirinha autentic, intr-un local in care se danseaza samba, alaturi de o persoana draga, cu multa pofta de viata, ca si mine.

Ziua cand voi publica urmatoarea carte. O sala mare, cu geamuri mari, plina de oameni mari. Eu imbracata de sarbatoare, in culorile mele preferate: rosu, oranj sau galben. Persoanele dragi mi-au adus florile mele preferate: floarea soarelui. Mi se taie vocea de emotii si totusi spun discursul si apoi ma bucur sa ma incarc cu energia care pluteste in aer. Va multumesc pentru ca ati onorat invitatia. Va ofer aceasta bucatica din mine, cartea mea.

Visez cu ochii deschisi la clipa cand voi ajunge in Japonia. Fac exces de sushi,mi-e rau, rad de lacomia mea dar nu prea e de ras. Merg pe jos prin centrul orasului si las afisele luminoase sa se oglindeasca in ochii mei mari, de copil.

Mi-e dor de ziua cand o sa castig primele 100 mii euro, si o sa le cumpar parintilor o casa la munte. Le dau cheia,Imi tremura genunchii, parintii ma privesc cu mandrie, ma simt implinita. Apoi castig un milion, fac o pauza de un an de la servici si organizam impreuna cu toata familia un circuit in jurul lumii in balon.

Intr-o vara din viitor, voi iesi dintr-un local cu multa galagie si muzica, direct pe o plaja de pe malul unei mari zbuciumate. Imi scot sandalele, intonez un cantec si prietenele mele se iau dupa mine.Topaim, dansam, ne asezam pe nisip si deodata toata lumea tace. Suntem fascinate de sunetul apei, care se potriveste cu zbuciumul din interiorul nostru, sau, cel putin, din interiorul meu...

Mi-e dor, sufar, visez, abia astept sa se intample.

Fii cetatean in Sandonia!

E 2 ianuarie 2011, inceput de inceput, asa ca dati-mi voie sa aberez despre ce visez si ce imi doresc.

Tot sarind din tara in tara am inteles ca nu ma pot stabili in nici una din ele deocamdata, parca mai mult mi-as dori sa existe o tara cu cate un pic din fiecare.

S-o numim- Sandonia.

In tara mea am nevoie in primul rand de prietenii si familia mea.Punem pe masa mancare tailandeza si italiana. Pastram insa si urmatoarele mancaruri de la noi: mamaliguta cu friptura, coltunasi, placinte, ghiveci de vinete si sarmale. In pahare turnam vin rosu de Purcari, vin alb feteasca si sampanie franceza. La desert tarte franceze si italiene. Adaugam obiceiuri, port si traditii romanesti din toate zonele tarii combinate cu dragostea si pasiunea popoarelor latino pentru dans (salsa, samba, flamenco, etc).

Oamenii din Sandonia, sandonienii, sa fie calzi si ospitalieri ca moldovenii, gurmanzi ca francezii, deschisi la minte ca si americanii, spontani ca spaniolii si italienii, rafinati ca elvetienii, corecti ca si nemtii, relaxati ca nigerienii, respectuosi ca britanicii, muncitori ca si chinezii.

Sa avem o mare Mediterana, niste munti Alpi si un fluviu Amazon. Pe mare presuram cateva insulite exotice, cu multi palmieri si plaja alba, fina. Pe continent- niste paduri tropicale cu papagali colorati si feline mari, dar domesticite. Sa fie campii imense cu floarea soarelui si mori eoliene, super-moderne care stralucesc ziua.

Clima sa fie temperata, cu briza vara si cu zapezi usoare iarna. Toamna si primavara sa fie scurte si tolerabile, fara abundenta de ploi si noroi.

Orasele sa aiba un mix unic de arhitectura, cu cladiri foarte vechi, autentice si pretioase combinate cu unele foarte noi, futuriste. Acestea sa fie impanzite cu arta, muzee, expozitii, pictura si sculptura. Oamenii din Sandonia trebuie sa respire arta, pentru ca sa poata sa creeze la randul lor. Sandonienilor le place sa citeasca, sa faca sport, sa calatoreasca si sa gateasca. Ei sunt adeptii curentului slow food, pentru ca stiu ca e sanatos.

Cei mai bogati oameni din Sandonia sunt si cei mai inteligenti, intelectualii iau deciziile in tara. Politicile de baza sunt cele care privesc mediul inconjurator, sanatatea si libertatea individului. Sandonienii au dreptul sa-si aleaga singuri religia, atunci cand ating varsta de 18 ani. Daca nu vor sa aleaga nici una, atunci isi petrec viata asa cum considera ei ca e mai potrivit, fara sa astepte porunca cereasca. Oamenii fara studii sau ambitii se retrag la sate, unde duc o viata simpla si frumoasa, plina de recompense.

Sandonienii nu au nevoie de actul de casatorie pentru ca sa-si asume responsabilitati, ei considera ca hartiile apartin trecutului, iar valoarea cea mai mare din viitor este CUVANTUL, ONOAREA, PROMISIUNEA. De asemenea, locuitorii acestei tari nu cred in violenta si in razboaie, iar cea mai mare confruntare care poate sa existe intre ei este un duel verbal. Bineinteles ca cel mai inteligent si puternic psihic va invinge, si nu cel puternic fizic.

Dream. Imagine. Join me in Sandonia!

Asculta-ma ce-ti spun

Sunt zile in care plutesc departe de Pamant, sus, undeva, pe cer, cand ma transform intr-unul din punctele luminoase pe care nu le intelegeti si le fotografiati frenetic pentru ca sa dati pozele la ziar a doua zi. Ma indragostesc brusc de viata in toate formele ei si vreau sa reusesc sa-i fac o declaratie cum nu i-a mai facut nimeni.

In asemenea zile, ca si astazi (poate pentru ca am vazut Peter Pan inainte sa ies din casa), cand simt o adiere usoara de vant printre genele rimelate,privesc in sus la nori si talpile mi se desprind incet de pamant. Ma ridic, dau din picioare ca un copil si rad cu gura pana la urechi, de fericirea ca nu mai sunt, ca voi fi, ca nu mai conteaza ce urmeaza. In asemenea zile rimele imi ies inconstient pe urechi si se aseaza pe foi, fara sa ma stradui prea mult sa le indoi printre cuvinte, ca o fata cuminte.

Gandul imi zboara la zile insorite din trecut sau din viitor, le traiesc din nou, alaturi de cineva sau de una singura, chiar daca unele nu s-au intamplat inca. Ma bucur de fiecare scanteie, las emotiile sa-mi faca riduri la ochi, ele nu sunt dusmanii ci aliatii mei... datorita lor simt ca traiesc si pot sa plutesc.

Daca ma intalnesti intr-o astfel pe zi, savurand o inghetata colorata si invartindu-ma fara logica (cine are nevoie de logica atunci cand iese la plimbare?) printre copacii din parc, ia-ma de mana si asculta-ma ce am sa-ti spun: viata e superba, noi suntem deosebiti, puternici, si impreuna putem face lumea mai buna.

E suficient ca din cand in cand sa dai voie talpilor tale sa se desprinde de la pamant si sa privesti in sus, printre nori, acolo unde chiar ai putea sa ajungi, daca iti doresti asta cu adevarat.

PS: Da, norii sunt in toate formele si de toate aromele, daca ai rabdare sa-i descifrezi, iar noi ne petrecem mult prea mult timp incercand sa decifram misterul asfaltului...

Lectii de viata la 23 de ani

Pe 3 august am implinit 23 de ani, un numar care imi trezeste emotii pozitive si o senzatie calda in stomac. Nu stiu de ce, dar e un numar care imi este drag. Simt ca in ultimul an viata mi-a dat multe lectii, majoritatea sub forma de lovituri sub centura, dar unele cu adevarat caraghioase. Ca si anul trecut, am hotarat sa va povestesc despre micile mele "invataturi karmice", pentru ca sa va dau de gandit, sau, in cel mai bun caz- sa va amuz un pic.

Lectia nr. 1

Don't ever sing at karaoke again. De ce? Pentru ca am hotarat "s-o fac si pe asta" si m-am aventurat alaturi de o prietena draga sa cantam "creep" (o melodie din tineretea mea) in fata la XXX persoane in cunoscutul Hard Rock Cafe, intr-o seara de vineri. Nici Strawberry Frozen Margarita si nici aplauzele prietenilor nu au ajutat sa-mi treaca emotiile care intr-un final m-au dus la un ras isteric, pe scena, in fata camerelor de filmat si a privilor karaokistilor profesionisti. Desi 1- imi place foarte mult sa fiu in the spotlight si 2- am voce si auz muzical, am facut si cor in liceu, emotiile exorbitante nu au putut sa produca decat o voce ciudata si ras isteric, pana la lacrimi :) Mai trebuie sa spun ca aceasta melodie, "Creep", este una grava si plangacioasa?

Lectia nr. 2

Start making money. Pana 1 an in urma, eram genul de om care nu lucra pentru bani, pentru ca i se parea ca beneficiile intelectuale si spirituale sunt mult mai importante decat cele materiale. Well, i was wrong. Nu sunt mult mai importante, sunt cel putin la fel de importante. Nu poti sa-mi lipesc un pret in frunte, insa pot sa pun pret pe munca mea, care de obicei include si sambetele si duminicile si chiar imi inghite unele nopti. Am inteles ca a venit momentul sa ma respect si sa invat sa cer bani pentru efortul meu, sa pun valoare pe input-ul meu in afacerea cuiva. Nu voi ascunde faptul ca un prieten a fost cel care m-a impins in aceasta directie si mi-a deschis ochii: atunci cand ceri o suma pentru lucrul tau, nu faci decat sa-i arati omului respectiv ca te valorezi, si ar fi timpul sa te valoreze si el cu adevarat. Gata, am pus punct perioadei de voluntariat, au fost suficienti ani pe care i-am daruit acestui mod de viata.

Lectia nr. 3

About the friends you don't need. Sunt in general o fire sociabila si ma inconjor cu oameni interesanti, deosebiti, unii chiar ciudati in felul lor, si poate de asta si imi plac- pentru ca nu sunt comerciali, ca un cantec de Lady Gaga, ci mai degraba ca un The White Stripes sau un Air. Insa in ultimul an am inteles ca trebuie sa tii aproape doar oamenii potriviti- iar daca este o persoana in anturajul tau care incepe sa-ti faca mai mult sange-rau decat bine, atunci (stiu ca nu suna bine, dar asta e) pur si simplu lipseste-te de ea. Daca cineva in mod constant te face nefericit inseamna ca nu merita sa fie in grupul tau de prieteni, si asta am invatat dupa multe prietenii nereusite, care nu au dus nicaieri. Mediul pe care ti-l creezi te influenteaza mai mult decat crezi, asa ca alege sa ai langa tine doar oameni extraordinari, care te inspira.

Lectia nr. 4

My intuition is pure gold, i tell you. Intuitia e ca un fel de Dumnezeu. Stii ca este acolo, insa n-o vezi, n-o poti atinge, n-o poti explica foarte usor. Dar te ghidezi dupa ea, pentru ca ti se pare ca acesta este lucrul cel mai firesc. Ei bine, anul acesta intuitia mea m-a scapat de multe belele, de oameni nepotriviti si de alegeri neinspirate. Si, mai ales, in momentul (recent) in care mi s-a soptit de undeva de dupa cerebel: Nu e de incredere, ascunde ceva, nu te implica- am fost salvata de la o situatie cu adevarat neplacuta. Dar iata, orice lucru rau e spre binele meu, acum pot spune raspicat si plina de mandrie ca am primit lectie de viata cu adevarat valoroasa :)

Lectia nr. 5

Thank you for your specific life lesson. Oamenii care apar in viata mea au fiecare cate un rol important. Anul acesta, unul m-a dus pe calea cea buna, din punct de vedere profesional, si mi-a deschis in fata un nou univers. Altul m-a facut sa ma simt iubita si protejata printr-un singur gest, chiar daca se afla in alt colt al lumii. Un al treilea om mi-a aratat cat de perfizi si prefacuti pot fi unii, sub blana de oaie, asa ca am invatat sa ma protejez de ei si acum sunt imuna la rautatile lor. Unii mi-au aratat cat de frumos e sa nu mai gandesti in unele momente ale vietii, iar altii m-au invatat sa gandesc intr-un nou sistem de referinta. Altii m-au facut sa platesc pentru unele greseli din trecut, desi nu si-au dat seama, iar acum sunt mai atenta sa nu mai fac greseli, pentru ca am inteles ca platesti pentru fiecare :) In fine, fiecare persoana din viata mea, care mi-a facut bine sau rau, sau care crede ca a trecut neobservata de mine, m-a invatat ceva, constituie o notita mentala in memoria mea.

Asadar, stimati blogoholici anonimi, sa invatam sa apreciem toti oamenii din viata noastra, fie ca ne lasa un gust amar sau ne dau fluturi in stomac, fie ca tipa la noi sau ne fac sa zambim, fie ca alearga spre sau de la noi. Ei nu-si dau seama ca prin fiecare gest, cuvant, privire, ne animeaza vietile, ne dau lectii si lovituri importante, si, an dupa an, devenim mai hotarati, mai puternici, mai intelepti.

Despre tacerea mea si moartea cuvantului

Parca am efectuat un cerc complet ca sa ajung iar in punctul in care eu taceam si tu taceai ascultand cuminte tacerea mea. Este un moment rar si frumos, cand ne oprim din vietile noastre intinate de cuvinte pentru ca sa nu mai fim oameni, ci fire de nisip.

Cand taci, timpul nu mai ticaie grabit si secundarul inlemneste. Timpul trece prin noi si noi trecem prin timp doar daca deschidem gura si articulam unele lucruri pe care poate e mai bine doar sa le simtim, fara a le spune. Exista atatea moduri in care sa transmiti emotie pura iar noi, oamenii, ca ultima specie de pe lume, alegem modul cel mai banal dintre toate: trancaneala.

In societatea noastra cuvintele se devalorizeaza, pentru ca le folosim adesea in scopuri meschine, chiar si pe cele mai magice dintre ele. Le folosim ca sa obtinem lucruri de care nu avem nevoie, iar atunci cand intr-adevar le folosim ca sa spunem ceea ce simtim s-ar putea sa nu fim intelesi corect. S-ar putea sa nu crezi ce-ti spun, pentru ca ai auzit de atatea ori cuvintele pe care le spun intr-un context gresit. Scade valoarea euro, dolarului... dar scade vertiginos si valoarea cuvantului, intr-o lume ghidata de mesaje alcatuite din litere.

Asa ca TACI. Imi face placere sa tacem impreuna. Am putea sa tacem impreuna cu orele, pentru ca in lumea noastra cuvintele au fost scoase din circulatie. Iar asta n-am sa ti-o spun in cuvinte, ci am sa trasez cu degetul pe pielea ta emotiile in cercuri mici, iar si iar, ca valurile pe suprafata unei ape linistite, ca petele de culoare pe paleta de acuarela, pana o sa intelegi. Pentru ca stiu, la sigur, in mod cert, for sure, fara indoiala- o sa intelegi.

Generatie fara de eroi

Stateam ieri si cuantificam tragediile intamplate de-a lungul a trei generatii. Nu ma intrebati de ce, stiu ca e un proces sado-mazo, dar veti vedea la sfarsitul articolului la ce concluzie am ajuns.

Sa incepem cu inceputul: bunicii nostri. Majoritatea au trecut printr-un razboi, cei mai putin norocosi au prins doua. MONDIALE, am uitat sa mentionez, deci nu chiar floare la ureche. Ei au trebuit sa-si apere cu baioneta tara, familia, copiii, si-au daruit vietile patriei fara sa ceara nimic inapoi pentru ei personal. Au trecut prin foamete, lagare de munca, au fost deportati in Siberia, au trait in comunism, colectivizare fortata, senzatia ca nimic nu-ti va apartine niciodata. Cei care au supravietuit sunt mult prea mari pentru lumea in care traiesc: bunicul meu a luptat in prima linie, i-au fost retezate degetele si ranit la spate, a mers pe jos pana in Germania si inapoi. Insa nu prea povesteste despre asta, eroii sunt eroi si mult prea mari ca sa se iroseasca in discursuri teatrale.

Urmatoarea generatie: parintii nostri. Nascuti in comunism, au fost pusi sa se inchine la chipuri false, cu mustati si sapca, sa spuna poezii toti intr-un glas si sa poarte o cravata de culoarea sangelui. Nu prea stiau de ce vorbesc si scriu intr-o limba straina. Nu aveau dreptul la identitate proprie, purtau toti aceeasi ciorapi si aveau acelasi dulap in acelasi dormitor.Zambeau in detasament si doar cand li se dicta de sus. Mama mea insarcinata statea la coada cu orele ca sa cumpere castraveti murati. Cu creierii spalati, incuiati si izolati in Moldova pentru zeci de ani, in '90 au avut curajul sa-si ceara libertatea, tare si raspicat.Timpul va arata daca au izbutit cu adevarat, insa dezradacinarea lor din pamantul rosu este un act demn de luat exemplu.

Urmatoarea statie, urmatoarea generatie: noi, astia nascuti cu mouse-ul intre doua degete. Generatia McChicken. Generatia asl pls. Vorbim cu prescurtari si englezisme pentru ca asa suntem mai cool. Putem sa mancam orice, sa ne imbracam cu orice, sa vorbim si sa scriem orice, pe bloguri, pe pereti, pe banci, in piata. Singura problema din viata noastra este ca am fost conceputi in perioada Cernobal-ului, si poate intr-o zi ne-om trezi cu o coada sau cu al treilea ochi in frunte, dar nu-i bai.

Life is good, stam toata ziua cu fundul pe divan, cu laptop-ul in brate, cu telefonul intre ureche si umar si cu casca de la ipod in cealalta ureche.

Nu pot sa nu ma intreb cel putin doua lucruri, in concluzie:
1. Daca astia suntem noi, cine vor fi eroii generatiei noastre? Cine vor purta ordine de onoare si vor lupta in razboaie? Sau ne vom naste si vom muri cu gandul ca cel mai glorios lucru pe care l-am facut in viata asta a fost sa scriem un blog?

2. Daca dupa 20 de ani de viata buna izbucneste un razboi, o catastrofa, vom avea noi taria si puterea de a ne sacrifica pentru altii? Vom reusi oare sa ne unim si sa fim solidari, dupa o viata petrecuta in individualism, in spatele unui monitor?

“Forget love, I'd rather fall in chocolate.”

De-a lungul vietii te chinui sa te indragostesti, apoi te chinui sa te dez-dragostesti. Apoi te plictisesti asa, dez-dragostit si incepi sa cauti iar dragostea. O perioada te simti singur, crezi ca n-o sa mai iubesti. O gasesti, te sperii, o iei de la capat.

Parca nu-i usor sa iubesti, sa devii atat de vulnerabil si muritor in fata unui cuvant, a unei melodii, a unui gest. Iti pare copilareasca insasi ideea de a te gandi la o privire sau la un zambet iar, si iar... amorul te ridica pe culmi nebanuite si apoi te arunca pe fundul celei mai adanci ape intunecate si reci.

Nu am hotarat inca ce-mi place mai mult, sa iubesc, ergo sa sufar, sau sa nu iubesc, ergo sa nu simt nimic. Sa fiu rece, de piatra, si sigura de tot ceea ce fac sau sa-mi pun inima palpitanda in palma cuiva muritor ca si mine, si sa risc tot.

Un singur lucru stiu sigur. Atunci cand simt, scriu. Atunci cand scriu... dau ce este mai bun din mine. Si oare nu pentru asta ne nastem? Pentru ca sa ne petrecem vietile oferind lumii ce este mai bun din noi?

Pretul cu care facem asta devine in cazul acesta acceptabil, oricare ar fi el.

Zambetul delfinului

mainile femeii au fost special desenate
ca sa tina in bratse un copil,
si sa-l iubeasca,

umarul prietenului tau cel mai bun
are un loc adancit si moale
unde sa pui tu capul si sa plangi,

delfinii au gropite in obraji ca sa zambeasca
si sunt draguti tocmai pentru ca rechinii nu sunt,

liniile albe de pe strazi
ne spun sa nu ne oprim,
sa nu ne oprim,
sa mergem intruna,

iar buclele mele
au fost concepute
special ca sa-i gadile nasul cuiva
intr-o zi cu mult soare
sa se enerveze si eu sa rad
sa ma enervez si el sa rada
sa ne enervam si sa radem amandoi
de carliontul buclucas
de mainile special desenate
de umarul moale
de zambetul delfinilor...

Comunicarea- One way street

Comunicarea este un proces ireversibil. Odata ce incepi sa comunici cu cineva, relatia ta cu acea persoana nu va mai fi niciodata la fel. Trebuie sa fii constient ca aveai de ales intre a incepe sau a nu incepe sa vorbesti cu ea, si tu ai ales drumul mai lung si plin de obstacole.

De aici incolo, va fi ca intr-o relatie adevarata, va trebui intretinuta sau terminata, cu urcusuri si coborasuri, cu momente in care o sa ai nevoie de acel OM si poate si el de tine, indiferent daca ti-e coleg de munca, partener de afaceri sau verisor de-al treilea.

Din punctul asta lucid in care privesc acum, comunicarea se transforma intr-un mic joculet MARIO: spui un cuvant bun, + 1 punct, ii faci un serviciu, +5, uiti de ziua lui, -20, arbitrar, in dependenta de sistemul fiecaruia de valori.

Cum spuneam la inceput, nu ai cum sa revii la punctajul initial dintr-un simplu motiv: atunci nu incepuseti sa comunicati si deci nu erati de acord asupra unui sistem de punctare, fiindca erati doi straini. Acum, ca ti-ai asumat un risc, fii constient de alegerea pe care ai facut-o si puterea ta, in mijlocul acestei relatii complexe care se construieste.

Deci, ce spui? Esti gata sa incepi sa COMUNICI cu mine?

elibereaza pamantul

suntem niste goluri in univers
gauri negre pentru ganduri si culori
conglomerate de vise si compromise
ni se pare
ca umplem lumea cu noi
cand de fapt o golim de tot ce are mai bun
putin cate putin
suflet cu suflet pacatos

si daca tot suntem goluri
multe goluri care aglomereaza pamantul,
cand n-o sa mai fim
o sa lasam loc
pentru ozon si pentru vant
pentru fulger si meteoriti
pentru iarba care nu mai are unde sa creasca
printre talpile noastre multe si goale

Cu un picior in viitor

Acest articol a fost publicat in revista "URMA TA", o publicatie deosebita de comunicare din Chisinau.

In 1997, bunica mea venea de la biserica cu niste cartulii mici de rugaciuni si imi spunea, mangaindu-ma pe cap, cu o voce calda, ca sfarsitul lumii o sa vina in 2000, anul necuratului. Asa spusese preotul, deci asa urma sa fie. M-am gandit ca nu am cum sa mor la 13 ani si m-am linistit cu gandul ca bunica si preotul probabil nu stiau despre ce vorbesc.

Asa si nu a mai venit sfarsitul lumii, atat de mult asteptat de toata lumea. A devenit sfarsitul lumii un mit, sau o sa ne loveasca in moalele capului cand ne asteptam mai putin, nu se stie. Cert e ca a ajuns un subiect foarte bun pentru filme, carti si o arma de manipulare in masa a celor care se mobilizeaza mai bine in viata lor cand cred ca ii pandeste o fatalitate.

Viitorul despre care vreau sa vorbesc eu e unul indepartat, pe care probabil nepotii mei o sa-l prinda.Atunci, cred ca oamenii nu vor mai fi grasi sau slabi, toti vom fi « normali ». Vom trece incet incet peste sumbra epoca a fast-foodului (care sper ca va fi interzis de lege candva) si vom inventa pastilele care sa ne ajute sa eliminam grasimile din organism, sa ne calmeze foamea si sa ne stabilizeze metabolismul. Chiar zilele trecute am vazut la stiri ca s-a inventat o pastila care inlocuieste « exercitiul fizic » deci, suntem pe drumul cel bun.

Moda isi va gasi tragicul sfarsit, la un moment dat. Cat de mult nu ne-am dori sa credem ca se va repeta iar si iar si iar si ca suntem intr-o bucla care mereu creeaza modele vestimentare re-inventate, la un moment dat moda pur si simplu va muri. De ce? Simplu: resursele globale se vor imputina pana cand va trebui sa luam masuri extreme. Nu ne vom putea permite atunci sa coasem haine din matase sau bumbac pe care s-o infrumusetam cu nasturi de metal, pentru ca va trebui sa economisim si poate chiar vor disparea complet aceste resurse. Si atunci va incepe o era in care nu conteaza cum te imbraci, pentru ca toata lumea se va imbraca la fel. Cred ca se vor inventa niste haine care sa fie facute dintr-un gen de stofa ecologic pura, fara culoare, fara nici un fel de croiala. Va amintiti de star trek, de costumele lor ciudate ? Sau de star wars ? Eu cred ca filmele despre viitor adorate de noi nu sunt chiar asa departe de realitate.

Masinile intr-adevar vor zbura. Dar nu fara motiv, sau pentru ca va deveni « trendy » sa zbori. Natalitatea va exploda, si nu va mai fi loc pe pamant pentru autostrazi care sa faca fata traficului, asa ca totul se va muta la alt nivel, de exemplu deasupra cladirilor.

Hartia va tine de trecutul preistoric al omenirii si de muzee (cum e pentru noi papirusul). Nu va mai fi in uz, fiind o resursa prea scumpa, si fiindca copacii se vor tot imputina. Ne ne vom mai sterge mainile si alte parti ale corpului cu hartie, ci vor exista niste dispozitive mici care iti spala si apoi usuca rapid mainile, intr-o secunda. Vom scrie, asa cum obisnuim deja, pe suport digital, care va trece de la computerele noastre la unele tot mai mici si mai mici pana vor incapea in palma, si vor scrie dupa cum vom dicta noi cu voce tare.

Mass-media va suferi probabil cele mai multe modificari. Ziarele (exact ce spuneam despre hartie) vor trece pe alt suport. De exemplu, vom avea un mic portal pe mana, care va arata ca un ceas cu ecran mai mare, si cand o sa trecem pe la chioscurile de presa, o sa platim si persoana de acolo ne incarca (printr-un fel de usb wireless) presa de azi. La randul nostru, o s-o citim de pe ecranele mini-portalului de la mana, din mers sau unde vrem noi. Si publicitatea va trece printr-o metamorfoza : panourile print vor fi inlocuite treptat doar de lcd-uri. Mesajele vor trebuie adaptate, pentru ca lumea nu va mai reactiona la culori tipatoare si sunete. Se vor folosi, probabil, tehnici de tipul comunicarii neuro-lingvistice sau alte genuri de manipulare si atragere.

Banii vor fi doar pe card-uri, mancarea sanatoasa dar cu tot mai putin gust, scoli computerizate in intregime, padurile vor disparea, copiii nu vor mai tine minte cum arata natura, tarile se vor uni, limbile se vor incalci, iar noi vom fi acei stramosi primitivi, barbosi, cu imbracaminte ciudata, de care radem noi azi.

Urban Love

Observ de pe geamul taxiului un barbat care isi spala masina cu atata daruire incat parca e copilul lui. E vorba de un simplu Tico alb, dar stapanul lui il lustruieste ca pe cea mai de pret comoara.

Are in maini un burete mare galben si o cutie cu ceva praf alb, probabil un detergent magic de inalbit masinile albe, ce stiu eu...
Sunt sigura ca acest burete a fost cumparat cu multa grija, special pentru masina. Ia cu el un pic de praf, puncteaza masina in cateva locuri, pana unde ajunge, si se apuca de lustruit. Imi aminteste de cum se dau fetele cu fond de ten, e cam aceeasi rutina...

Lustruieste cu atata dragoste si vizibila concentrare incat masina se transforma sub ochii mei in ceva iubit, alintat si pufos, as putea s-o imbratisez. Acest barbat s-a atasat de obiectul lui pentru ca probabil nu are fiinte reale de care sa se ataseze in viata personala, sau pur si simplu nu are viata personala.

In secolul 21, in orasele mari si busy, atunci cand nu ai suficient timp pentru viata personala sau te insingurezi constient, te atasezi de obiectele cu care petreci mult timp. Distantele inter-personale cresc si atunci masina, telefonul, casa, hainele, dobandesc personalitate in ochii tai si de ce nu, te simti bine atunci cand le ai si le ingrijesti.

Dar toate aceste schimbari au venit odata cu viitorul, ele nu existau in trecutul stramosilor nostri. Atunci masinile erau inca socotite reci si periculoase. Astazi, ele devin un gen de cusca primitoare cu airbag in care te poti ascunde de realitatea care te asteapta la coltul strazii, cu o grimasa oribila, si iti aminteste ca niciodata nu ai suficient timp incat sa nu mai fii singur.

Whateverism, stadiu avansat

Am inceput sa-mi inventez boli care sa explice lucruri. Asa functioneaza mintea umana, lucrurile trebuie explicate, altfel ne innebunesc, sau ne obsedeaza, ca ozn-urile si fantomele.

Pana de curand, mergeam pe un drum sigur, aveam o tinta in fata si saream peste obstacole ca sa ajung acolo.

La un moment dat, cand s-a terminat facultatea, am clipit pentru ca imi intrase ceva in ochi si in momentul cand am redeschis ochii disparuse tinta spre care mergeam, telul suprem. M-am impedicat apoi de cateva obstacole, vizibil ratacita, si asta m-a facut sa ma opresc si sa ma uit imprejur.

Ei... si? Acum in ce parte o iau? Ce vreau eu de la viata, in esenta? Unde imi doresc sa ajung? De ce? Oare unde duce cararea asta? Si daca raman pe loc, ce se intampla? Si, mare branza daca iau master! La ce duc toate astea? Cine sunt eu?

Sufar de whateverism, stadiu avansat. Alti colegi si prieteni de-ai mei care absolvesc anul asta sunt in depresie... nu stiu incotro s-o apuce si nu gasesc nici un motiv pentru ca sa nu se inchida in casa, cu zilele. Parca nimic nu mai conteaza, sau au disparut impulsurile ambitiei, viselor cu ochii deschisi. Anul trecut o prietena a unei prietene s-a sinucis, aparent din cauza unei depresii legate de absolvirea facultatii.

Cred ca trebuie luata in serios aceasta chestiune, pentru ca incepe sa ia proportii. Sa fie oare sistemul de invatamant de vina pentru ca au scurtat perioada facultatii de la 5 la 3 ani?

Lectii de viata de la 22 de ani

Azi am facut o baie prelungita, cu multa spuma. In general, in acele momente mi se opresc toate vocile din cap si ma pot concentra mai usor la una singura, si cea mai importanta. Acea voce puternica, cu ras galagios, imi spunea ca e timpul sa fac un sum-up. E timpul sa trag aer in piept si sa spun lumii ce am reusit sa inteleg eu din viata asta. Timp a fost berechet- 22 de ani!

Asa ca, dragi bloghisti, azi am sa va impartasesc cateva din lucrurile pe care le-am invatat (recunosc, in modul cel mai stupid, pe pielea mea) si pe care as vrea sa vi le spun si voua- nu cu speranta ca le veti asculta, pentru ca eu n-am vrut sa ascult de nimeni- dar cu speranta ca le vezi intelege si va veti amuza un pic de prostia mea.

1. Daca esti la un show de stand-up comedy- nu ridica mana NICI IN RUPTUL CAPULUI la intrebari de genul: "Sunt (orice) prin sala?"
Asa am patit eu la Cafe Deko- Costel intreaba: "Sunt moldoveni prin sala?", iar eu cu prietena mea am ridicat mandre mainile, cu zambetul pana la urechi. Am regretat amarnic mai tarziu, cand au inceput glumele hard-core despre moldoveni, si toti se hlizeau cu lacrimi de noi.

2. Banal, but true: never say never. De fiecare data cand am spus cu aroganta "niciodata nu o sa fac asta"- mi s-a intamplat, de parca viata face ce face si se incalceste intr-un mod inexplicabil numai ca la sfarsitul zilei tu sa arati ca un clovn cu nas rosu, sprancene absurd de arcuite si pantofi giganti.


3. Cand un prieten iti face rau o data- se va mai intampla. Poti sa-l ierti, poti sa crezi ca s-a schimbat, dar vei trai in lumea ta, iar in lumea lui lupul nu-si prea schimba naravul asa, cu una cu doua.
*nota: la aceasta lectie am ajuns acum, si inca sunt in curs de invatare.

4. Relatiile la distanta don't work, daca sunt mediate de messenger si telefon. Prin aceste canale de comunicare se pierde enorm din esenta comunicarii (priviri, tonalitati, note calde, reci sau ironice) si atunci apar gauri negre intre cei 2: de ce e atat de rece cu mine? spune.. dar oare simte? Azi nu am vorbit de 30 de ori- cred ca nu ma mai iubeste... si alte aberatii. Anume aceste aberatii fac sa dispara increderea dintre cei doi, si toti stim ce inseamna asta.

5. Popularitatea/succesul tin mult de locul unde te afli la moment. Daca te vei muta in alta tara, pe alt continent, vei observa cum nu vei lua pe nimeni si nimic cu tine... in afara de tine insuti, si va trebui sa-ti reconstruiesti dimensiunea ta, de la zero. De asta, incearca sa te pastrezi intact de-a lungul timpului, pentru ca, indiferent unde te arunca viata, sa poti sa devii popular/de succes prin ceea ce esti, acolo, in adancul tau, in esenta ta de om.

Iata ce mi-a trecut prin cap azi, si o sa continuu cu lectiile de viata, pe masura ce le invat si eu, sau pe masura ce o sa-mi ascult mai mult vocea constiintei,"cica" vocea ratiunii... intuitiei, si toate alea...deocamdata simt ca am inca multi fluturi nebunatici prin cap :D si nu vor sa se maturizeze odata!!!