Dupa 4 ani la Bucuresti, m-am intors acasa, la Chisinau, pentru un an. Si eu, si Republica Moldova eram schimbate, iar reintalnirea noastra a fost cel putin ciudata, ca un blind-date.
Nu mi-am dat seama cat de mult m-am schimbat in acesti patru ani traiti, invatati si lucrati in Romania. Intoarsa acasa, am observat ca vorbesc cu un accent schimbat, ca spun vocalele cu gura deschisa si consoanele raspicat, ca fara sa vreau mai scap fraze din slangul bucurestean, de care radeam inainte, ca nu mai folosesc rusisme si moldovenisme decat in gluma.
Am inteles ca merg prea repede pe strazile din Chisinau, cu pas de Bucuresti, de parca alerg sa prind metroul sau am de traversat intreg orasul ca sa ajung la timp la servici. Acolo iti pui castile in urechi si te gandesti la pasul urmator, la ora urmatoare, la saptamana urmatoare. Prin Chisinau trebuie dimpotriva, sa mergi incet si leganat, de parca ai recita in minte o poezie de Ana Blandiana, pentru ca distantele sunt mici iar natura multa si verde te imbie sa o admiri.
Dintre prietenii mei, putini au ramas in tara, si mai putini au reusit sa se auto-depaseasca, sa nu se complaca intr-o viata ce nu le ofera prea mult. Multi dintre cunoscutii mei au decazut, vorbesc foarte stricat si si-au schimbat ambitiile pe alcool si distractii. Majoritatea fetelor s-au logodit, casatorit, unele au copii deja. Ceea ce ma socheaza e ca multi dintre moldovenii fara cetatenie romana nici macar nu mai viseaza la calatorit inafara, parca nu mai au nevoie, merg un an in Ukraina la odihna, urmatorul in Turcia, si tot asa. Lumea lor e mica si stramta, dar atata timp cat au ce pune pe masa si turna in pahar, cui ii trebuie sa vada Damascul sau Londra?
In primele 3-4 luni mi-a fost foarte greu sa ma reintegrez acasa. Eram un martian: ma comportam altfel, vorbeam altfel, ma imbracam altfel, glumele mele nu erau intelese (desi de la natura am un puternic simt al umorului si maimutaritului) si cautam alt gen de distractii. Adunam frustrare din cauza ca oamenii in jurul meu nu citesc sau nu citesc suficient, iar cel mai grav e ca un mare procentaj din tineri nu considera necesar sa citesti. Apoi nevoia aceasta exagerata a moldovencelor de a arata ca scoase din cutie, de a sta cu zilele la coafor, de a merge saptamanal sa-si corecteze unghiile false, si asa mai departe, gesturi care ne duc pe un drum total non-european, si asta in contrast cu barbatii care se ingrijesc foarte putin pana la deloc, se imbraca kitschos, cu inele si lanturi de aur (borseta, pantofi cu bot ascutit si burta) in stilul mafiot rus.
Mai eram privita ca un martian si in alte situatii, de exemplu cand ma adresam vanzatoarei de la magazin cu ”fiti amabila”, apoi ii spuneam ca nu am nevoie de punga de plastic, am punga mea eco. Farmacista s-a uitat la mine ca la un omulet verde cand m-am adresat cu ”nu va suparati, ati putea sa-mi dati...” Odata eram la medicul meu de familie care mi-a spus:
"- Vezi, Sanda, tu vii din strainatate si mi te adresezi cu dna Doctor, dar astia de la noi niciodata nu-mi spun asa. Intotdeauna sunt Vera sau dna Vera, atat."
Da, printre altele si cu profesorii e la fel la Chisinau. Probabil din cauza salariilor atat de mici ptru doctori si profesori, dispare si titlul de onoare din fata. Trist, dar adevarat.
Trebuie sa recunosc ca am avut multe confruntari cu receptionistele, cu vanzatoarele, cu barbati care injurau femeile in transportul public, si mai ales cu chelnerii care refuzau sa vorbeasca limba romana. Dar asta pentru ca in cei 4 ani la Bucuresti am invatat cum e sa traiesti in democratie, sa nu-ti fie frica sa spui cand ceva te deranjeaza sau cineva iti lezeaza drepturile, cand nu primesti serviciile pentru care platesti sau pur si simplu cineva isi permite sa te trateze incorect. Si sper ca prin micile mele revolutii personale am reusit sa starnesc macar un val mic, printre alte valuri. Astfel, cineva care m-a vazut scriind in cartea de plangeri a unui restaurant tot ce nu mi-a placut, va face la fel, pentru ca data viitoare localul respectiv sa fie mai atent cu clientii sai.
Insa cu toate acestea vorbim de un happy end al blinde-date-ului meu cu Republica Moldova, pentru ca pe parcursul acestui an am invatat sa ma re-contopesc in tara in care m-am nascut si am crescut. M-am adaptat eu mai mult, ce-i drept, dar am observat eforturi si din directia cealalta. Prima data cand un taximetrist, etalon al culturii claselor de mijloc, mi-a zis: "O zi buna!", m-a emotionat atat de mult incat m-am blocat si nu i-am putut raspunde nimic. De atunci, tot mai multi taximetristi spun o zi buna, multumesc, la revedere, iar eu le raspund "La fel si dumneavoastra !" pentru ca sa-i incurajez sa vorbeasca la fel si in continuare.
Tu te-ai simtit vreodata Martian in tara ta?
