E liniste sub cerul apei

Dedesubt oceanul
deasupra cerul
la mijloc in avion sunt eu
cu nasul lipit de geam
urmaresc valurile cum renasc unul din altul
cum sa nu visez ca o sa ma reincarnez si eu
in urmatoarea viata
intr-un val mai bun,
mai profund,
mai curat?

As vrea sa-mi dau drumul acum in apa
ca sa ma contopesc mai lin cu destinul,
asa ca deschid incet geamul rotund de submarin al avionului
si acesta ma smulge in eter.

cerul e apa
apa e cer
iar eu inot prin aer cu capul in jos
zambind larg.

E liniste sub cerul apei.

Perfectiunea, in ochii mei

Lecţie despre cub
de Nichita Stanescu

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de nu ar fi avut un colţ sfărâmat!

Protestez

Azi am inteles de ce cateodata randurile poeziilor mele se termina cu spatii albe

Cateodata chiar intre randuri las cateva spatii albe



Chiar si intre cuvinte pot sa las sausanulas spatii albe

Azi am inteles de ce.

Semnele de punctuatie au tendinta de a umple si de a da un sens acelor spatii, refuzand sa lase gandurile in aer, pentru ca sa fie percepute de fiecare in felul sau. Virgula, punctul, semnul exclamarii si toti fratii lor limiteaza infinitul de emotii pe care pot sa ti-l transmit printr-o propozitie.

Exemplu: In cate feluri ai putea sa citesti:

Protestez

Ar putea fi isteric, Protestez! Sau grav: Protestez... Sau total nesigur: Protestez?


De aceea

poate ca e mai bine sa las spatii albe intre cuvinte si sa nu fortez utilizarea unor semne de punctuatie
pentru ca tu sa oferi un sens propriu fiecarui gand
de parca l-ai naste tu si nu eu
si sa-l treci prin culorile tale interioare
in felul tau unic
tot ce pot sa-ti ofer eu e un spatiu alb
iar aici
as vrea sa pun
punct

Dor de viitor

Nu am gasit inca nici un motiv pentru care homo sapiens sunt intotdeauna nostalgici dupa lucruri din trecutul lor. Singurul atu al trecutului in comparatie cu viitorul sau prezentul este ca pe cel dintai il cunoastem. Si cu ce ne ajuta asta?

Astazi voi fi nostalgica dupa ceea ce urmeaza sa traiesc.

Mi-e dor de momentul in care voi sari prima data cu parasuta deasupra fluviului Amazon. Genunchii imi tremura, mi s-a taiat vocea, sar, si... liniste. Peisaje care iti taie respiratia si care te fac sa-ti doresti sa te opresti in timp, in aer, in spatiu.
Seara voi sarbatori saltul cu un pahar de Caipirinha autentic, intr-un local in care se danseaza samba, alaturi de o persoana draga, cu multa pofta de viata, ca si mine.

Ziua cand voi publica urmatoarea carte. O sala mare, cu geamuri mari, plina de oameni mari. Eu imbracata de sarbatoare, in culorile mele preferate: rosu, oranj sau galben. Persoanele dragi mi-au adus florile mele preferate: floarea soarelui. Mi se taie vocea de emotii si totusi spun discursul si apoi ma bucur sa ma incarc cu energia care pluteste in aer. Va multumesc pentru ca ati onorat invitatia. Va ofer aceasta bucatica din mine, cartea mea.

Visez cu ochii deschisi la clipa cand voi ajunge in Japonia. Fac exces de sushi,mi-e rau, rad de lacomia mea dar nu prea e de ras. Merg pe jos prin centrul orasului si las afisele luminoase sa se oglindeasca in ochii mei mari, de copil.

Mi-e dor de ziua cand o sa castig primele 100 mii euro, si o sa le cumpar parintilor o casa la munte. Le dau cheia,Imi tremura genunchii, parintii ma privesc cu mandrie, ma simt implinita. Apoi castig un milion, fac o pauza de un an de la servici si organizam impreuna cu toata familia un circuit in jurul lumii in balon.

Intr-o vara din viitor, voi iesi dintr-un local cu multa galagie si muzica, direct pe o plaja de pe malul unei mari zbuciumate. Imi scot sandalele, intonez un cantec si prietenele mele se iau dupa mine.Topaim, dansam, ne asezam pe nisip si deodata toata lumea tace. Suntem fascinate de sunetul apei, care se potriveste cu zbuciumul din interiorul nostru, sau, cel putin, din interiorul meu...

Mi-e dor, sufar, visez, abia astept sa se intample.

Doza

E suficient sa scoti nasul afara
Si sa tragi
O doza de aer pe nas
Aer primavaratic, insangerat cu zapada
Aer platit cu zile intregi de gheata si turturi
Iar apoi
Sa inchizi ochii si sa lasi melodia sa curga prin vene
Alene
Ca o scurta nebunie de primavara
Venita devreme

Fii cetatean in Sandonia!

E 2 ianuarie 2011, inceput de inceput, asa ca dati-mi voie sa aberez despre ce visez si ce imi doresc.

Tot sarind din tara in tara am inteles ca nu ma pot stabili in nici una din ele deocamdata, parca mai mult mi-as dori sa existe o tara cu cate un pic din fiecare.

S-o numim- Sandonia.

In tara mea am nevoie in primul rand de prietenii si familia mea.Punem pe masa mancare tailandeza si italiana. Pastram insa si urmatoarele mancaruri de la noi: mamaliguta cu friptura, coltunasi, placinte, ghiveci de vinete si sarmale. In pahare turnam vin rosu de Purcari, vin alb feteasca si sampanie franceza. La desert tarte franceze si italiene. Adaugam obiceiuri, port si traditii romanesti din toate zonele tarii combinate cu dragostea si pasiunea popoarelor latino pentru dans (salsa, samba, flamenco, etc).

Oamenii din Sandonia, sandonienii, sa fie calzi si ospitalieri ca moldovenii, gurmanzi ca francezii, deschisi la minte ca si americanii, spontani ca spaniolii si italienii, rafinati ca elvetienii, corecti ca si nemtii, relaxati ca nigerienii, respectuosi ca britanicii, muncitori ca si chinezii.

Sa avem o mare Mediterana, niste munti Alpi si un fluviu Amazon. Pe mare presuram cateva insulite exotice, cu multi palmieri si plaja alba, fina. Pe continent- niste paduri tropicale cu papagali colorati si feline mari, dar domesticite. Sa fie campii imense cu floarea soarelui si mori eoliene, super-moderne care stralucesc ziua.

Clima sa fie temperata, cu briza vara si cu zapezi usoare iarna. Toamna si primavara sa fie scurte si tolerabile, fara abundenta de ploi si noroi.

Orasele sa aiba un mix unic de arhitectura, cu cladiri foarte vechi, autentice si pretioase combinate cu unele foarte noi, futuriste. Acestea sa fie impanzite cu arta, muzee, expozitii, pictura si sculptura. Oamenii din Sandonia trebuie sa respire arta, pentru ca sa poata sa creeze la randul lor. Sandonienilor le place sa citeasca, sa faca sport, sa calatoreasca si sa gateasca. Ei sunt adeptii curentului slow food, pentru ca stiu ca e sanatos.

Cei mai bogati oameni din Sandonia sunt si cei mai inteligenti, intelectualii iau deciziile in tara. Politicile de baza sunt cele care privesc mediul inconjurator, sanatatea si libertatea individului. Sandonienii au dreptul sa-si aleaga singuri religia, atunci cand ating varsta de 18 ani. Daca nu vor sa aleaga nici una, atunci isi petrec viata asa cum considera ei ca e mai potrivit, fara sa astepte porunca cereasca. Oamenii fara studii sau ambitii se retrag la sate, unde duc o viata simpla si frumoasa, plina de recompense.

Sandonienii nu au nevoie de actul de casatorie pentru ca sa-si asume responsabilitati, ei considera ca hartiile apartin trecutului, iar valoarea cea mai mare din viitor este CUVANTUL, ONOAREA, PROMISIUNEA. De asemenea, locuitorii acestei tari nu cred in violenta si in razboaie, iar cea mai mare confruntare care poate sa existe intre ei este un duel verbal. Bineinteles ca cel mai inteligent si puternic psihic va invinge, si nu cel puternic fizic.

Dream. Imagine. Join me in Sandonia!

Norul care apasa

(reportaj, aprilie 2010)
Pe 26 aprilie 2010 se implinesc 24 de ani de la catastrofa de la Cernobal. Ca in fiecare an, familiile persoanelor mobilizate in 1986 in Ucraina ca sa lichideze consecintele tragicului accident depun flori la monumentul lui Stefan cel Mare si Sfant din Chisinau.

In centrul orasului s-au adunat circa 300 de persoane, inarmate cu lalele si garoafe rosii, care au venit din toate colturile tarii cu niste autobuze si microbuze care au fost puse la dispozitia lor. Majoritatea sunt victime directe ale Cernobalului si fac parte din „Societatea Cernobal”, ei au fost trimisi sa lucreze in zona imediat dupa accident, fara sa fie informati de pericolul la care vor fi expusi. Majoritatea sunt barbati in varsta de 50-60 de ani, unii dintre ei sunt decorati, si s-au adunat in grupuri si discuta, ca sa-si aminteasca, sau ca sa uite.

Intrebandu-i daca sunt bolnavi, acestia pleaca fruntea si spun cu voce stinsa „Hepatita”, „probleme la ficat” sau si mai rau, „cancer”. Vorbesc cu presedintele Societatii Cernobal de la Telenesti, care imi spune ca din 3000 membri deja au decedat circa 600. Adauga „Dupa asa tragedie, nu-i persoana sa nu scape...”. Am inteles ce vroia sa spuna, in ciuda dublei negatii care anuleaza sensul propozitiei. Cateodata cuvintele nu fac decat sa atraga atentia la o stare, fara s-o poata explica. Privirea s-a mi-a spus de fapt ca traieste cu frica sa nu fie el urmatorul, si in fiecare zi incearca sa se impace cu tragedia sortii sale.

Presiunea care predomina in aer poate fi perceputa fara prea multe eforturi: acesti oameni sunt inca tineri, in puterea varstei, si totusi lupta cu niste boli pe care nu si le pot asuma; vinovatii nu pot fi pedepsiti, acestia s-au dizolvat in aer odata cu undele de radiatie. Mai mult, statul nu le poate oferi lunar mai mult de circa 150 de lei pentru medicamente, ceea ce este cu mult sub suma de care au nevoie acesti oameni.

Dupa ce au depus florile, toti cei adunati la fata locului au pornit intr-un mars pasnic spre Moldexpo, unde ii asteptau cativa oficiali si o masa de comemorare. Premierul Vlad Filat a transmis un mesaj de solidaritate, iar Primarul Chirtoaca a venit sa dea mana cu membrii societatii.

Nu stiu daca noi, restul oamenilor, norocosi ca nu am fost printre cei mobilizati la Cernobal dupa 1986, ne vom putea imagina vreodata de cat curaj au nevoie acesti oameni pentru a se trezi in fiecare zi si a o lua de la capat. S-ar putea ca optimismul si incapatanarea de care dau ei dovada atunci cand isi doresc atat de mult sa-si traiasca viata fericiti sa fie un model demn de urmat pentru fiecare dintre noi.