Despre tacerea mea si moartea cuvantului

Parca am efectuat un cerc complet ca sa ajung iar in punctul in care eu taceam si tu taceai ascultand cuminte tacerea mea. Este un moment rar si frumos, cand ne oprim din vietile noastre intinate de cuvinte pentru ca sa nu mai fim oameni, ci fire de nisip.

Cand taci, timpul nu mai ticaie grabit si secundarul inlemneste. Timpul trece prin noi si noi trecem prin timp doar daca deschidem gura si articulam unele lucruri pe care poate e mai bine doar sa le simtim, fara a le spune. Exista atatea moduri in care sa transmiti emotie pura iar noi, oamenii, ca ultima specie de pe lume, alegem modul cel mai banal dintre toate: trancaneala.

In societatea noastra cuvintele se devalorizeaza, pentru ca le folosim adesea in scopuri meschine, chiar si pe cele mai magice dintre ele. Le folosim ca sa obtinem lucruri de care nu avem nevoie, iar atunci cand intr-adevar le folosim ca sa spunem ceea ce simtim s-ar putea sa nu fim intelesi corect. S-ar putea sa nu crezi ce-ti spun, pentru ca ai auzit de atatea ori cuvintele pe care le spun intr-un context gresit. Scade valoarea euro, dolarului... dar scade vertiginos si valoarea cuvantului, intr-o lume ghidata de mesaje alcatuite din litere.

Asa ca TACI. Imi face placere sa tacem impreuna. Am putea sa tacem impreuna cu orele, pentru ca in lumea noastra cuvintele au fost scoase din circulatie. Iar asta n-am sa ti-o spun in cuvinte, ci am sa trasez cu degetul pe pielea ta emotiile in cercuri mici, iar si iar, ca valurile pe suprafata unei ape linistite, ca petele de culoare pe paleta de acuarela, pana o sa intelegi. Pentru ca stiu, la sigur, in mod cert, for sure, fara indoiala- o sa intelegi.