Norul care apasa

(reportaj, aprilie 2010)
Pe 26 aprilie 2010 se implinesc 24 de ani de la catastrofa de la Cernobal. Ca in fiecare an, familiile persoanelor mobilizate in 1986 in Ucraina ca sa lichideze consecintele tragicului accident depun flori la monumentul lui Stefan cel Mare si Sfant din Chisinau.

In centrul orasului s-au adunat circa 300 de persoane, inarmate cu lalele si garoafe rosii, care au venit din toate colturile tarii cu niste autobuze si microbuze care au fost puse la dispozitia lor. Majoritatea sunt victime directe ale Cernobalului si fac parte din „Societatea Cernobal”, ei au fost trimisi sa lucreze in zona imediat dupa accident, fara sa fie informati de pericolul la care vor fi expusi. Majoritatea sunt barbati in varsta de 50-60 de ani, unii dintre ei sunt decorati, si s-au adunat in grupuri si discuta, ca sa-si aminteasca, sau ca sa uite.

Intrebandu-i daca sunt bolnavi, acestia pleaca fruntea si spun cu voce stinsa „Hepatita”, „probleme la ficat” sau si mai rau, „cancer”. Vorbesc cu presedintele Societatii Cernobal de la Telenesti, care imi spune ca din 3000 membri deja au decedat circa 600. Adauga „Dupa asa tragedie, nu-i persoana sa nu scape...”. Am inteles ce vroia sa spuna, in ciuda dublei negatii care anuleaza sensul propozitiei. Cateodata cuvintele nu fac decat sa atraga atentia la o stare, fara s-o poata explica. Privirea s-a mi-a spus de fapt ca traieste cu frica sa nu fie el urmatorul, si in fiecare zi incearca sa se impace cu tragedia sortii sale.

Presiunea care predomina in aer poate fi perceputa fara prea multe eforturi: acesti oameni sunt inca tineri, in puterea varstei, si totusi lupta cu niste boli pe care nu si le pot asuma; vinovatii nu pot fi pedepsiti, acestia s-au dizolvat in aer odata cu undele de radiatie. Mai mult, statul nu le poate oferi lunar mai mult de circa 150 de lei pentru medicamente, ceea ce este cu mult sub suma de care au nevoie acesti oameni.

Dupa ce au depus florile, toti cei adunati la fata locului au pornit intr-un mars pasnic spre Moldexpo, unde ii asteptau cativa oficiali si o masa de comemorare. Premierul Vlad Filat a transmis un mesaj de solidaritate, iar Primarul Chirtoaca a venit sa dea mana cu membrii societatii.

Nu stiu daca noi, restul oamenilor, norocosi ca nu am fost printre cei mobilizati la Cernobal dupa 1986, ne vom putea imagina vreodata de cat curaj au nevoie acesti oameni pentru a se trezi in fiecare zi si a o lua de la capat. S-ar putea ca optimismul si incapatanarea de care dau ei dovada atunci cand isi doresc atat de mult sa-si traiasca viata fericiti sa fie un model demn de urmat pentru fiecare dintre noi.

In love with Francoise Nielly

M-am indragostit de lucrarile ei la prima vedere, irecuperabil, de indata cum am pus ochii pe portretul pe care il puteti vedea postat la poezia de mai jos.

Portretele ei arata oameni puternici, cu priviri patrunzatoare, care incearca sa-ti transmita mesaje ascunse in ochii lor mari. Daca le privesti suficient de mult timp si concentrat, le vei intelege. Privile incarcate cu mesaje si emotii sunt si responsabile de faptul ca personajele prind viata, ies din rame si pasesc alaturi de mine, de tine, de noi. Sunt oameni, exista, aproape ca as putea spune ca ii cunosc pe toti.

Culorile stridente si extrem de curajoase te duc cu gandul la paduri tropicale, exotism si soare ce arde. Desi rupte de realitate, culorile redau parca lumina si intunericul de pe fata fiecarui personaj, privite printr-o prisma unica.

Am impresia ca oricare dintre aceste picturi ar putea sa umple o intreaga camera, fara sa fie nevoie de mobila si decoratiuni. Aceste imagini imi transmit emotii umane in cea mai pura stare si imi incalzesc sufletul, mai ales in acest anotimp inghetat :) enjoy!

Adio poezie

Adio poezie,
pentru doua zile.
Te-am inselat cu proza,
si n-o sa-mi iau inapoi nici un cuvant-
a curs pur si simplu pe foaie
fara sa ma intrebe vreodata
daca eram sau nu pregatita
pentru imbratisare.

candva un cocon de rime,
acum rimez doar in gand
mi-am desfacut aripile ca sa zbor linear
si pana la capat de rand.
adio poezie,
te-am inselat cu proza
si n-o sa-mi iau inapoi nici un cuvant!

Cu placinta intr-o mana, cu stampila in cealalta

(reportaj de la referendum R.Moldova- 5 septembrie 2010)

Iata ca veni si ziua Alfa, Referendumul cel de toate zilele. Optimism, atmosfera de sarbatoare, ziua salvarii nationale. Iesiti si votati, doar ati inteles cum se voteaza, nu?

Prima impresie a mea din sectia de votare a scolii numarul 65 este ca am ajuns prea devreme la o nunta, cu mult inainte sa inceapa. Este ora 13, jumatate din ziua de alegeri s-a scurs deja, si totusi am senzatia ca sunt printre primii alegatori.

La intrare ma intampina o masa festiva, cu o matroana imbujorata si zambitoare in frunte, probabil foarte bucuroasa de oaspeti.

"-Poftim, placinte, urechiusi, chifle cu "povidla". Apa, soc, ceai, fantî. Hai poftim!"

Pe fundal alta matroana canta duios „Are mama doi feciori”, si in timp ce ma gandeam ca mai bine ar canta „Are mama patru feciori” imi unduiesc pasii in ritm de dans popular spre „alaiul de vot”.

O femeie din fata mea nu intelege de ce pe liste sunt inscrise 11 persoane in apartamentul ei.

"-Stau aici de 4 ani, e apartamentul meu, nimeni nu locuieste acolo! Spune ea.
- Nu stim, doamna."

Raspunsul vine dintr-un canal adanc, secatuit, care suna a gol. Vocea se intoarce intr-un ecou prelung. Nu stim, doamna. Nu stim, doamna. Urmatorul.

O femeie intre doua varste, cu broboada si o punga cu legume in mana, nu e sigura ce are de facut. Se apropie de persoana cea mai apropiata, un barbat cu servieta si cravata, si-l intreaba incet:

"-Auziţi, cu şini s votează?"

La care i se raspunde pe un ton sarcastic:

"-Aici îi vorba nu cu şini, da pentru şini..."

Toti am auzit aluzia si ne privim intre noi suspect. Femeia priveste nesigura in jur lasand semnele de intrebare sa pluteasca in aer.

Un cuplu in varsta- doi batranei,apar pe holurile proaspat spalate ale scolii nr. 65, intampinati de „Roata morii se-nvarteste, ţac, ţac, ţac” si aceeasi matroana vesnic imbujorata. El e la costum si are palarie, ea e in rochie si cu poseta neagra, se tin unul de altul si merg incet, putin rusinati de atentia care li se ofera dar si emotionati. Probabil s-au pregatit din timp, probabil plimbarea pana la sectia de votare reprezinta cel mai palpitant lucru pe care l-au trait in ultimul timp. Poate se simt importanti pentru ca au dreptul de a vota si valoreaza acest lucru mai mult decat noi, astia care ne-am nascut cu toate drepturile si cu tot mai putine responsabilitati fata de societate.

Vor intra si ei in cabina de vot, ca si ceilalti, rand pe rand, emotionati, cu placinta imaginara intr-o mana, si cu stampila in cealalta, incercand sa-si demonstreze ca mai pot schimba ceva, ca ei vor fi cei care hotarasc ziua de maine.

Dar ceea ce probabil nu ne dam noi seama este ca facem toti parte dintr-o placinta comuna, iar daca numai 30% din placinta se prezinta la vot, s-ar putea ca persoanele respective sa nu aiba nici o putere asupra zilei de maine. Ei isi vor exercita dreptul de vot, tot mai dezamagiti de la un scrutin la altul, in timp ce restul de 70% vor sta acasa plangandu-se de preturi, de bani, de scandaluri politice, de lideri prefacuti, si de timpul de afara...