Norul care apasa

(reportaj, aprilie 2010)
Pe 26 aprilie 2010 se implinesc 24 de ani de la catastrofa de la Cernobal. Ca in fiecare an, familiile persoanelor mobilizate in 1986 in Ucraina ca sa lichideze consecintele tragicului accident depun flori la monumentul lui Stefan cel Mare si Sfant din Chisinau.

In centrul orasului s-au adunat circa 300 de persoane, inarmate cu lalele si garoafe rosii, care au venit din toate colturile tarii cu niste autobuze si microbuze care au fost puse la dispozitia lor. Majoritatea sunt victime directe ale Cernobalului si fac parte din „Societatea Cernobal”, ei au fost trimisi sa lucreze in zona imediat dupa accident, fara sa fie informati de pericolul la care vor fi expusi. Majoritatea sunt barbati in varsta de 50-60 de ani, unii dintre ei sunt decorati, si s-au adunat in grupuri si discuta, ca sa-si aminteasca, sau ca sa uite.

Intrebandu-i daca sunt bolnavi, acestia pleaca fruntea si spun cu voce stinsa „Hepatita”, „probleme la ficat” sau si mai rau, „cancer”. Vorbesc cu presedintele Societatii Cernobal de la Telenesti, care imi spune ca din 3000 membri deja au decedat circa 600. Adauga „Dupa asa tragedie, nu-i persoana sa nu scape...”. Am inteles ce vroia sa spuna, in ciuda dublei negatii care anuleaza sensul propozitiei. Cateodata cuvintele nu fac decat sa atraga atentia la o stare, fara s-o poata explica. Privirea s-a mi-a spus de fapt ca traieste cu frica sa nu fie el urmatorul, si in fiecare zi incearca sa se impace cu tragedia sortii sale.

Presiunea care predomina in aer poate fi perceputa fara prea multe eforturi: acesti oameni sunt inca tineri, in puterea varstei, si totusi lupta cu niste boli pe care nu si le pot asuma; vinovatii nu pot fi pedepsiti, acestia s-au dizolvat in aer odata cu undele de radiatie. Mai mult, statul nu le poate oferi lunar mai mult de circa 150 de lei pentru medicamente, ceea ce este cu mult sub suma de care au nevoie acesti oameni.

Dupa ce au depus florile, toti cei adunati la fata locului au pornit intr-un mars pasnic spre Moldexpo, unde ii asteptau cativa oficiali si o masa de comemorare. Premierul Vlad Filat a transmis un mesaj de solidaritate, iar Primarul Chirtoaca a venit sa dea mana cu membrii societatii.

Nu stiu daca noi, restul oamenilor, norocosi ca nu am fost printre cei mobilizati la Cernobal dupa 1986, ne vom putea imagina vreodata de cat curaj au nevoie acesti oameni pentru a se trezi in fiecare zi si a o lua de la capat. S-ar putea ca optimismul si incapatanarea de care dau ei dovada atunci cand isi doresc atat de mult sa-si traiasca viata fericiti sa fie un model demn de urmat pentru fiecare dintre noi.

In love with Francoise Nielly

M-am indragostit de lucrarile ei la prima vedere, irecuperabil, de indata cum am pus ochii pe portretul pe care il puteti vedea postat la poezia de mai jos.

Portretele ei arata oameni puternici, cu priviri patrunzatoare, care incearca sa-ti transmita mesaje ascunse in ochii lor mari. Daca le privesti suficient de mult timp si concentrat, le vei intelege. Privile incarcate cu mesaje si emotii sunt si responsabile de faptul ca personajele prind viata, ies din rame si pasesc alaturi de mine, de tine, de noi. Sunt oameni, exista, aproape ca as putea spune ca ii cunosc pe toti.

Culorile stridente si extrem de curajoase te duc cu gandul la paduri tropicale, exotism si soare ce arde. Desi rupte de realitate, culorile redau parca lumina si intunericul de pe fata fiecarui personaj, privite printr-o prisma unica.

Am impresia ca oricare dintre aceste picturi ar putea sa umple o intreaga camera, fara sa fie nevoie de mobila si decoratiuni. Aceste imagini imi transmit emotii umane in cea mai pura stare si imi incalzesc sufletul, mai ales in acest anotimp inghetat :) enjoy!

Adio poezie

Adio poezie,
pentru doua zile.
Te-am inselat cu proza,
si n-o sa-mi iau inapoi nici un cuvant-
a curs pur si simplu pe foaie
fara sa ma intrebe vreodata
daca eram sau nu pregatita
pentru imbratisare.

candva un cocon de rime,
acum rimez doar in gand
mi-am desfacut aripile ca sa zbor linear
si pana la capat de rand.
adio poezie,
te-am inselat cu proza
si n-o sa-mi iau inapoi nici un cuvant!

Cu placinta intr-o mana, cu stampila in cealalta

(reportaj de la referendum R.Moldova- 5 septembrie 2010)

Iata ca veni si ziua Alfa, Referendumul cel de toate zilele. Optimism, atmosfera de sarbatoare, ziua salvarii nationale. Iesiti si votati, doar ati inteles cum se voteaza, nu?

Prima impresie a mea din sectia de votare a scolii numarul 65 este ca am ajuns prea devreme la o nunta, cu mult inainte sa inceapa. Este ora 13, jumatate din ziua de alegeri s-a scurs deja, si totusi am senzatia ca sunt printre primii alegatori.

La intrare ma intampina o masa festiva, cu o matroana imbujorata si zambitoare in frunte, probabil foarte bucuroasa de oaspeti.

"-Poftim, placinte, urechiusi, chifle cu "povidla". Apa, soc, ceai, fantî. Hai poftim!"

Pe fundal alta matroana canta duios „Are mama doi feciori”, si in timp ce ma gandeam ca mai bine ar canta „Are mama patru feciori” imi unduiesc pasii in ritm de dans popular spre „alaiul de vot”.

O femeie din fata mea nu intelege de ce pe liste sunt inscrise 11 persoane in apartamentul ei.

"-Stau aici de 4 ani, e apartamentul meu, nimeni nu locuieste acolo! Spune ea.
- Nu stim, doamna."

Raspunsul vine dintr-un canal adanc, secatuit, care suna a gol. Vocea se intoarce intr-un ecou prelung. Nu stim, doamna. Nu stim, doamna. Urmatorul.

O femeie intre doua varste, cu broboada si o punga cu legume in mana, nu e sigura ce are de facut. Se apropie de persoana cea mai apropiata, un barbat cu servieta si cravata, si-l intreaba incet:

"-Auziţi, cu şini s votează?"

La care i se raspunde pe un ton sarcastic:

"-Aici îi vorba nu cu şini, da pentru şini..."

Toti am auzit aluzia si ne privim intre noi suspect. Femeia priveste nesigura in jur lasand semnele de intrebare sa pluteasca in aer.

Un cuplu in varsta- doi batranei,apar pe holurile proaspat spalate ale scolii nr. 65, intampinati de „Roata morii se-nvarteste, ţac, ţac, ţac” si aceeasi matroana vesnic imbujorata. El e la costum si are palarie, ea e in rochie si cu poseta neagra, se tin unul de altul si merg incet, putin rusinati de atentia care li se ofera dar si emotionati. Probabil s-au pregatit din timp, probabil plimbarea pana la sectia de votare reprezinta cel mai palpitant lucru pe care l-au trait in ultimul timp. Poate se simt importanti pentru ca au dreptul de a vota si valoreaza acest lucru mai mult decat noi, astia care ne-am nascut cu toate drepturile si cu tot mai putine responsabilitati fata de societate.

Vor intra si ei in cabina de vot, ca si ceilalti, rand pe rand, emotionati, cu placinta imaginara intr-o mana, si cu stampila in cealalta, incercand sa-si demonstreze ca mai pot schimba ceva, ca ei vor fi cei care hotarasc ziua de maine.

Dar ceea ce probabil nu ne dam noi seama este ca facem toti parte dintr-o placinta comuna, iar daca numai 30% din placinta se prezinta la vot, s-ar putea ca persoanele respective sa nu aiba nici o putere asupra zilei de maine. Ei isi vor exercita dreptul de vot, tot mai dezamagiti de la un scrutin la altul, in timp ce restul de 70% vor sta acasa plangandu-se de preturi, de bani, de scandaluri politice, de lideri prefacuti, si de timpul de afara...

Dostoievski este singurul barbat din viata mea acum

Tocmai am terminat de citit cartea "Umiliti si obiditi", de Dostoievski. In primul rand, imi vine sa ma auto-mutilez pentru ca nu am inceput sa citesc cartile sale mai devreme, ci abia acum, la 23 de ani. In apararea mea (si voi ascunde deocamdata lama), as putea spune ca mi-am inchipuit ca o sa fie cu totul si cu totul altfel...

Inca de mica parintii mi-au bagat in cap ca "trebuie sa citesti Dostoievski", iar prietenii din Moldova aveau reactia- "Cum, tu nu ai citit inca Dostoievski??", asa ca in mod absolut specific caracterului meu incapatanat, m-am rasculat impotriva lucrurilor care trebuiesc facute, si mi-am concentrat atentia spre lucrurile care vreau eu sa fie facute.

Insa am crescut, si m-am maturizat. Am revenit la bazele literaturii, asa ca am facut recent cunostinta cu opera lui Aristotel, Machiavelli, Fitzgerald, si, iata, Dostoievski.

"Umiliti si obiditi" este un roman de un dramatism profund, si acesta este poate singurul lucru care nu e foarte congruent cu gusturile mele in ale lecturii. In schimb modul in care e scris (o proza fina, moale, cuvinte modelate perfect) te prinde in gheare si te tine bine pana ajungi la ultima pagina, pagina 462.

Personajele sunt umanizarea unor idei filosofice, unor moduri diferite de a privi viata: intelectualul individualist, copilul abuzat si abandonat, tanarul bogat si naiv, scriitorul filantrop si femeia care isi sacrifica tot in numele dragostei. Spatiul romanului este unul boem, un Sankt-Petersburg vazut prin nori de fum, cu realitatea dureroasa a decalajului enorm intre patura de sus si cea de jos, intre bogati si saraci. Bogatul isi foloseste puterea pentru a demonstra cat de putin important este saracul si pentru ca sa-l umileasca, intr-o lume in care a fost deja umilit deajuns.

Asimilarea primului roman de Dostoievski, scris cu un secol inainte sa ma nasc eu, mi-a stimulat si mai mult vesnicile dezbateri interioare, despre bani, despre dragoste si Dumnezeu, dar mai ales despre o lume care se bazeaza pe cuvantul de onoare al cuiva, o valoare pe cale de disparitie in zilele noastre.

Moldoveanus nou-nascutus versus roman

Societatea din R. Moldova este impartita in moldovenisti, rusofili, unionisti, indiferenti, si... oamenii ca mine.

Moldovenistii sunt cei care cred ca moldovenii sunt un popor independent, ca Republica Moldova trebuie sa se dezvolte fara implicatii ale altor tari, cum ar fi Romania sau Rusia. Aceste specimente se numesc moldoveni si considera ca vorbesc "limba moldoveneasca". Ei resping ideea de popor roman si istoria Moldovei dinainte de ocupatia rusa. Acestia se uita in oglinda si vad o noua specie rara, tabula rasa, un arian in devenire, moldoveanus nou-nascutus. Cum ramane cu radacinile, istoria, cu stramosii cazuti pe diferite fronturi?

Rusofilii sunt persoanele de etnie rusa sau pur si simplu cu anumite nostalgii in legatura cu acest popor, care doresc ca rusa sa fie a doua limba de stat, care refuza sa pronunte cuvantul roman sau limba romana. Acestia insista ca Moldova sa fie in relatii bune si foarte buna cu Rusia, si ii considera pe romani ocupanti care incearca sa ne ia teritoriul si trebuie tinuti la distanta. Homo Rusofilos de obicei refuza sa vorbeasca in limba romana, si chiar daca intelege ce spui iti va raspunde in rusa: Devushka, ia ne ponimaiu. Aceste persoane au impresia ca intreaga lume se invarte in jurul buricului mosocovit si ca inclusiv africanii trebuie sa invete rusa daca vor sa-i intrebe ceva.

Unionistii sunt persoanele care pledeaza pentru unirea cu Romania, in baza istoriei si a limbii comune. Acestia considera R. Moldova o regiune a Romaniei, asa cum a fost la inceputul secolului. Este un vis frumos, insa foarte greu de realizat, datorita implicatiilor economice, sociale si a rupturii de zeci de ani care a intervenit intre romanii de pe ambele parti. Nu cred ca suntem pregatiti astazi pentru asa ceva.

Indiferentii sunt suferinzii, resemnatii, sociopatii, cei care au crezut in anumite idei si acestea s-au intors impotriva lor. Cei care au spus intr-o zi ceea ce gandesc cu jumatate de voce si au fost pedepsiti aspru pentru asta. Ei prefera sa creada ca daca nu se implica, viata lor va fi mai simpla, mai usoara. De obicei, indiferentii nu merg la vot, si ne fac noua viata mai complicata.

Bine, am inteles pana acum fiecare categorie. Dar eu ce sunt? In ca categorie ma incadrez? Cum denumesti o persoana care recunoaste ca vorbeste limba romana, ca traieste in Moldova, o zona a Romaniei, care a fost indepartata si populata fortat cu popoare slavone, care isi doreste unirea dar intelege ca aceasta nu poate fi realizata deocamdata?

Anti-rusofil? Anti-moldovenist? Pro-roman? Romanofil? Semi-unionist?

Ei bine, nu. Pur si simplu, roman.

Nu te grabi

Nu te grabi.
de ce te grabesti,
de parca nu ne asteapta in fata
acelasi rosu si verde
sau un galben intermitent
ca sa avem timp sa ne privim
in ochii plini de intelesuri,

de parca eu ar trebui sa te urmez
cu pasi mici si tacuti
spre vreo intersectie ciudata
in care eu nu mai sunt eu
iar tu dadeai cu masina
peste inima mea plapanda de pieton grabit,

de parca frunzele ruginesc toamna
pentru ca asa e normal
cand de fapt ele devin fosnitoare
pentru ca sa merg printre ele
si sa fosneasca jucandu-se printre cizmele mele

si parca
unul dintre noi se misca prea repede
ca sa prinda semaforul.
Nu te grabi.
De ce te grabesti?

Castel din cuburi colorate

Mi-am dorit intotdeauna sa construiesc un castel de nisip
sau din cuburi colorate
insa de fiecare data cand incepeam
cu inima plina de vise lucioase
sa construiesc ceva in care cred
puneam 2-3 cuburi
si trebuia sa fug
sa las tot
si sa prind trenul de opt

apoi aparea un om frumos
cu mintea si inima deschisa
si ne plimbam cu sufletele in palma
sau ne priveam adanc in negrul tainic al ochilor
dar cum imi suna alarma
incepeam frenetic si automat
sa arunc hainele in valiza
si lasam tot
ca sa prind trenul de opt

Chiar si valizele se uzeaza
de la prea multe drumuri

Asculta-ma ce-ti spun

Sunt zile in care plutesc departe de Pamant, sus, undeva, pe cer, cand ma transform intr-unul din punctele luminoase pe care nu le intelegeti si le fotografiati frenetic pentru ca sa dati pozele la ziar a doua zi. Ma indragostesc brusc de viata in toate formele ei si vreau sa reusesc sa-i fac o declaratie cum nu i-a mai facut nimeni.

In asemenea zile, ca si astazi (poate pentru ca am vazut Peter Pan inainte sa ies din casa), cand simt o adiere usoara de vant printre genele rimelate,privesc in sus la nori si talpile mi se desprind incet de pamant. Ma ridic, dau din picioare ca un copil si rad cu gura pana la urechi, de fericirea ca nu mai sunt, ca voi fi, ca nu mai conteaza ce urmeaza. In asemenea zile rimele imi ies inconstient pe urechi si se aseaza pe foi, fara sa ma stradui prea mult sa le indoi printre cuvinte, ca o fata cuminte.

Gandul imi zboara la zile insorite din trecut sau din viitor, le traiesc din nou, alaturi de cineva sau de una singura, chiar daca unele nu s-au intamplat inca. Ma bucur de fiecare scanteie, las emotiile sa-mi faca riduri la ochi, ele nu sunt dusmanii ci aliatii mei... datorita lor simt ca traiesc si pot sa plutesc.

Daca ma intalnesti intr-o astfel pe zi, savurand o inghetata colorata si invartindu-ma fara logica (cine are nevoie de logica atunci cand iese la plimbare?) printre copacii din parc, ia-ma de mana si asculta-ma ce am sa-ti spun: viata e superba, noi suntem deosebiti, puternici, si impreuna putem face lumea mai buna.

E suficient ca din cand in cand sa dai voie talpilor tale sa se desprinde de la pamant si sa privesti in sus, printre nori, acolo unde chiar ai putea sa ajungi, daca iti doresti asta cu adevarat.

PS: Da, norii sunt in toate formele si de toate aromele, daca ai rabdare sa-i descifrezi, iar noi ne petrecem mult prea mult timp incercand sa decifram misterul asfaltului...

Opera de arta cu zambet

Pentru Ilinca si Ileana, care au plecat

Drum bun si scrie cand ajungi,
va fi o experienta unica, extraordinara, irepetabila-
i-am zis eu.

Si-a luat palaria galbena din dulap,
o valiza plina de fluturi,
un stomac plin de vise,
pipa cu amintiri,
si apoi s-a aruncat in gol, irevocabil.

"La inceput mi-am spart capul la cadere,
apoi incet-incet am adunat bucatile sparte
din personalitatea mea
le-am pus la un loc
le-am lipit cu saliva si lacrimi
si mi-am creat un MOZAIC nou din mine.
Eu sunt acum un mozaic nou, frumos,
o opera de arta cu zambet"-
Imi va spune ea intr-o zi.

De acum pana atunci nu te desparte decat un salt in gol. Curaj.

Lectii de viata la 23 de ani

Pe 3 august am implinit 23 de ani, un numar care imi trezeste emotii pozitive si o senzatie calda in stomac. Nu stiu de ce, dar e un numar care imi este drag. Simt ca in ultimul an viata mi-a dat multe lectii, majoritatea sub forma de lovituri sub centura, dar unele cu adevarat caraghioase. Ca si anul trecut, am hotarat sa va povestesc despre micile mele "invataturi karmice", pentru ca sa va dau de gandit, sau, in cel mai bun caz- sa va amuz un pic.

Lectia nr. 1

Don't ever sing at karaoke again. De ce? Pentru ca am hotarat "s-o fac si pe asta" si m-am aventurat alaturi de o prietena draga sa cantam "creep" (o melodie din tineretea mea) in fata la XXX persoane in cunoscutul Hard Rock Cafe, intr-o seara de vineri. Nici Strawberry Frozen Margarita si nici aplauzele prietenilor nu au ajutat sa-mi treaca emotiile care intr-un final m-au dus la un ras isteric, pe scena, in fata camerelor de filmat si a privilor karaokistilor profesionisti. Desi 1- imi place foarte mult sa fiu in the spotlight si 2- am voce si auz muzical, am facut si cor in liceu, emotiile exorbitante nu au putut sa produca decat o voce ciudata si ras isteric, pana la lacrimi :) Mai trebuie sa spun ca aceasta melodie, "Creep", este una grava si plangacioasa?

Lectia nr. 2

Start making money. Pana 1 an in urma, eram genul de om care nu lucra pentru bani, pentru ca i se parea ca beneficiile intelectuale si spirituale sunt mult mai importante decat cele materiale. Well, i was wrong. Nu sunt mult mai importante, sunt cel putin la fel de importante. Nu poti sa-mi lipesc un pret in frunte, insa pot sa pun pret pe munca mea, care de obicei include si sambetele si duminicile si chiar imi inghite unele nopti. Am inteles ca a venit momentul sa ma respect si sa invat sa cer bani pentru efortul meu, sa pun valoare pe input-ul meu in afacerea cuiva. Nu voi ascunde faptul ca un prieten a fost cel care m-a impins in aceasta directie si mi-a deschis ochii: atunci cand ceri o suma pentru lucrul tau, nu faci decat sa-i arati omului respectiv ca te valorezi, si ar fi timpul sa te valoreze si el cu adevarat. Gata, am pus punct perioadei de voluntariat, au fost suficienti ani pe care i-am daruit acestui mod de viata.

Lectia nr. 3

About the friends you don't need. Sunt in general o fire sociabila si ma inconjor cu oameni interesanti, deosebiti, unii chiar ciudati in felul lor, si poate de asta si imi plac- pentru ca nu sunt comerciali, ca un cantec de Lady Gaga, ci mai degraba ca un The White Stripes sau un Air. Insa in ultimul an am inteles ca trebuie sa tii aproape doar oamenii potriviti- iar daca este o persoana in anturajul tau care incepe sa-ti faca mai mult sange-rau decat bine, atunci (stiu ca nu suna bine, dar asta e) pur si simplu lipseste-te de ea. Daca cineva in mod constant te face nefericit inseamna ca nu merita sa fie in grupul tau de prieteni, si asta am invatat dupa multe prietenii nereusite, care nu au dus nicaieri. Mediul pe care ti-l creezi te influenteaza mai mult decat crezi, asa ca alege sa ai langa tine doar oameni extraordinari, care te inspira.

Lectia nr. 4

My intuition is pure gold, i tell you. Intuitia e ca un fel de Dumnezeu. Stii ca este acolo, insa n-o vezi, n-o poti atinge, n-o poti explica foarte usor. Dar te ghidezi dupa ea, pentru ca ti se pare ca acesta este lucrul cel mai firesc. Ei bine, anul acesta intuitia mea m-a scapat de multe belele, de oameni nepotriviti si de alegeri neinspirate. Si, mai ales, in momentul (recent) in care mi s-a soptit de undeva de dupa cerebel: Nu e de incredere, ascunde ceva, nu te implica- am fost salvata de la o situatie cu adevarat neplacuta. Dar iata, orice lucru rau e spre binele meu, acum pot spune raspicat si plina de mandrie ca am primit lectie de viata cu adevarat valoroasa :)

Lectia nr. 5

Thank you for your specific life lesson. Oamenii care apar in viata mea au fiecare cate un rol important. Anul acesta, unul m-a dus pe calea cea buna, din punct de vedere profesional, si mi-a deschis in fata un nou univers. Altul m-a facut sa ma simt iubita si protejata printr-un singur gest, chiar daca se afla in alt colt al lumii. Un al treilea om mi-a aratat cat de perfizi si prefacuti pot fi unii, sub blana de oaie, asa ca am invatat sa ma protejez de ei si acum sunt imuna la rautatile lor. Unii mi-au aratat cat de frumos e sa nu mai gandesti in unele momente ale vietii, iar altii m-au invatat sa gandesc intr-un nou sistem de referinta. Altii m-au facut sa platesc pentru unele greseli din trecut, desi nu si-au dat seama, iar acum sunt mai atenta sa nu mai fac greseli, pentru ca am inteles ca platesti pentru fiecare :) In fine, fiecare persoana din viata mea, care mi-a facut bine sau rau, sau care crede ca a trecut neobservata de mine, m-a invatat ceva, constituie o notita mentala in memoria mea.

Asadar, stimati blogoholici anonimi, sa invatam sa apreciem toti oamenii din viata noastra, fie ca ne lasa un gust amar sau ne dau fluturi in stomac, fie ca tipa la noi sau ne fac sa zambim, fie ca alearga spre sau de la noi. Ei nu-si dau seama ca prin fiecare gest, cuvant, privire, ne animeaza vietile, ne dau lectii si lovituri importante, si, an dupa an, devenim mai hotarati, mai puternici, mai intelepti.

Sa graim moldovineste deci

V-am tot povestit de accentul meu moldovenesc care la inceput mi s-a parut ca ma facea prea mult sa ma deosebesc in societatea din Bucuresti, apoi din contra, am inceput sa-l vad ca pe brandul meu PERSONAL, un lucru care ma ajuta sa ma diferentiez.

Dar cand spun accent ma refer la sunetele pronuntate cu gura un pic mai inchisa, atunci cand "e-ul" trece subtil in "i" (bini, ajutoarili, merili, perili) sau "c-ul" in "ș" (și fași)- nicidecum la calchieri din rusa, arhaisme, regionalisme sau alte structuri prafuite pe care moldovenii din R. Moldova inca le folosesc in limbajul curent.

Este de inteles acest lucru, dar nu de apreciat si de tolerat. O limba inchisa ermetic si izolata de radacinile ei romanesti, peste care s-a turnat din greu limba rusa invatata fortat, nu are cum sa se dezvolte in acelasi ritm cu romana vorbita in Romania- aceasta a avut conditiile ca sa se purifice.

Printre expresiile gresite cel mai des folosite de concetatenii mei, vreau sa evidentiez in mod special:

1. "Daca nu ma gresesc,...."- CORECT: Daca nu gresesc; tot aici intra si expresia "ma rad"- CORECT: rad sau "hai sa ne pornim". Nu poti sa "te gresesti", "sa te razi" sau "sa te pornesti".

2. "Vrasazica"- CORECT: vasazica.

3. "Pe dansul, pe dansa"- CORECT: pe el, pe ea sau in cazul in care e vorba de politete- pe dumnealui, pe dumneaei.

4. "Riceta, receta"- in loc de reteta sau mai CORECT: prescriptie, atunci cand e vorba de tratament medical.

5. "a merge in ospetie"- desi corect din punct de vedere al DEX-ului, a fost scos din uz si folosit in limba vorbita mai mult sub forma de "a merge in vizita", "a face o vizita", "a vizita pe cineva."

6. "Stergar"- exista, dar este in stransa legatura cu prosoapele traditionale de la tara. CORECT: atunci cand vine vorba de o bucata de panza cu care te stergi pe corp, se spune "prosop" sau "servet".

7. "Banca" de miere, de lapte, etc.- CORECT: borcan.

8. "Zgushionca"- CORECT: lapte condensat.

9. "Na-i soveste"- CORECT: N-ai obraz; nu ti-e rusine;

10. "Matinca"- in contextul "Matinca el chiar asta a vrut sa spuna". CORECT: ma tem ca.

Acestea sunt cele mai importante si des intalnite, insa haideti sa nu uitam de: calgotşi, bolniţă, ştrampi, ma raslaghesc, gruz, prikolina, păpuşoi, curechi, zarzare, poamă, pătlăjele, harbuz, zămos, si aici va las pe voi sa completati lista.

Imbunatatirea si modernizarea limbii trebuie sa vina in paralel cu dezvoltarea unei tari, cu inaintarea nivelului ei de viata si de cultura. Asta nu inseamna in nici un caz indepartarea de traditii, de valori si de istoria si radacinile noastre. Mai mult, consider ca fiecare dintre noi trebuie sa-si cunoasca limba atat de bine incat sa stie si formele ei vechi, si regionalismele, si toate modurile in care s-a manifestat un cuvant de-a lungul timpului, cu o singura conditie: sa-l foloseasca pentru uz curent doar pe cel mai corect dintre ele.

Despre tacerea mea si moartea cuvantului

Parca am efectuat un cerc complet ca sa ajung iar in punctul in care eu taceam si tu taceai ascultand cuminte tacerea mea. Este un moment rar si frumos, cand ne oprim din vietile noastre intinate de cuvinte pentru ca sa nu mai fim oameni, ci fire de nisip.

Cand taci, timpul nu mai ticaie grabit si secundarul inlemneste. Timpul trece prin noi si noi trecem prin timp doar daca deschidem gura si articulam unele lucruri pe care poate e mai bine doar sa le simtim, fara a le spune. Exista atatea moduri in care sa transmiti emotie pura iar noi, oamenii, ca ultima specie de pe lume, alegem modul cel mai banal dintre toate: trancaneala.

In societatea noastra cuvintele se devalorizeaza, pentru ca le folosim adesea in scopuri meschine, chiar si pe cele mai magice dintre ele. Le folosim ca sa obtinem lucruri de care nu avem nevoie, iar atunci cand intr-adevar le folosim ca sa spunem ceea ce simtim s-ar putea sa nu fim intelesi corect. S-ar putea sa nu crezi ce-ti spun, pentru ca ai auzit de atatea ori cuvintele pe care le spun intr-un context gresit. Scade valoarea euro, dolarului... dar scade vertiginos si valoarea cuvantului, intr-o lume ghidata de mesaje alcatuite din litere.

Asa ca TACI. Imi face placere sa tacem impreuna. Am putea sa tacem impreuna cu orele, pentru ca in lumea noastra cuvintele au fost scoase din circulatie. Iar asta n-am sa ti-o spun in cuvinte, ci am sa trasez cu degetul pe pielea ta emotiile in cercuri mici, iar si iar, ca valurile pe suprafata unei ape linistite, ca petele de culoare pe paleta de acuarela, pana o sa intelegi. Pentru ca stiu, la sigur, in mod cert, for sure, fara indoiala- o sa intelegi.

CITESC, deci sunt SEXY!

Dragi cititori sexy ai blogului mei, impreuna cu Ionela Costachi am dat start unei campanii de promovare a lecturii printre tinerii din R. Moldova. Desi campania ruleaza pe facebook de o saptamana, am reusit sa mobilizam circa 700 de oameni (pana azi) intr-un grup cu denumirea sloganului campaniei: "CITESC, deci sunt SEXY!"

Prin aceasta campanie incercam sa schimbam comportamente: majoritatea tinerilor din Moldova care nu citesc considera lectura drept o activitate rusinoasa, doar pentru tocilari, care le scade popularitatea. Noi dorim sa le inoculam ca lectura te poate face sexy si atragator, intr-o societate de valori inversate, unde frumusetea fizica si banii primeaza in majoritatea cazurilor.

Termenul "sexy" este unul care a trezit multe controverse. El este menit sa atraga si sa socheze targetul, care isi doreste sa fie sexy, desi nu doreste sa citeasca. Prin sexy nu avem in vedere legatura cu sexul, ci folosim termenul cu sensul de "atragator".

Astfel speram ca in timp sa reusim sa modificam acest mod de a gandi. Prima noastra actiune in grup a fost sa ne schimbam pozele de profil de pe facebook cu una in care citim si cu sloganul "CITESC, deci sunt SEXY!" alaturi. Flashmob-ul s-a dovedit unul foarte reusit. Urmatorul pas, dupa ce am cucerit facebook-ul autohton, va fi sa penetram odnoklasniki.ru, care se preteaza mult mai bine pe target.

Fiti alaturi de noi! Impreuna putem sa schimbam spre bine mentalitati si sa ajutam la dezvoltarea societatii in care traim!

Eu sunt Eva

Inca din primele noastre zile ni se spune despre sfarsitul lumii. Cum ca "va veni in curand" si "sa ne rugam, sa ne mantuim". "Noi suntem vinovatii, noi am pacatuit", "nimic nu mai are nici un sens oricum". Devine un basm cu valoare de adevar- nu credem in el dar de frica alegem sa credem si sa ne temem, ca sa nu ne para rau mai tarziu.

E normal sa vorbim atat de des despre sfarsitul lumii, la cat de des vorbim despre inceputul ei: avem un Adam si o Eva a inceputului, dar nu avem inca un Adam si o Eva a sfarsitului. Unde este atunci echilibrul nostru, umbrela pe care o strangem in maini cand traversam sarma ce trece pe deasupra infinitului?...

Bine, nu e chiar atat de grav. Sa zicem ca... avem o Eva. Eu voi juca rolul ei, eu voi fi Eva. Da-da, chiar EU. Am aflat astazi ca vine sfarsitul lumii, in 24 de ore vom muri toti. Nu ma intrebati cum, chiar nu ar trebuie sa va intereseze, oricum stiam toti ca vom muri chiar din clipa in care ne-am nascut. Am auzit la stiri, dimineata la buletinul de la 6. Apoi la 7, apoi la 8, apoi au inchis, ca au fugit toti la adapost. Auzi tu, "adapost", de parca ai putea sa te ascunzi de ceva ce te-a asteptat dintotdeauna!

Nu am fugit de pubertate, nu ne-am ascuns de maturizare, nu fugim de moartea parintilor, de durere, stam si asteptam cu ochii legati, fiindca asa se intampla lucrurile in lumea noastra. La fel si acum. N-are rost sa fugim.

- N-are rost sa fugim, auzi??? (ii spun vecinului de vis-a-vis care isi inghesuie copiii in fuga intr-o masina care se dezechilibreaza sub greutate).

Deci... eu aveam replicile lu' Eva si trebuia sa ducem pana la capat ceea ce am inceput. I-am dat o coasta inapoi lu' Adam (i-am trimis-o prin posta rapida, sper ca a primit-o), cea mai scurta si cea mai stramba, la fel cum mi-a dat-o si el atunci. M-am apucat sa caut sarpele, marul, stiti voi, nu va mai povestesc, same old story. Sarpele era cam greu de gasit, ultimul l-am scos din cartea rosie, iar marul era injectat cu e-uri multe si numere binare care nici acum, in clipa luciditatii de pe urma, nu-mi sunt clare.

Am gasit si un copac, cu greu, ce-i drept, numai oamenii foarte bogati isi mai permit copaci in ziua de azi. Am spus eu ziua de azi? Am vrut sa spun ultima zi. E ULTIMA, nu mai conteaza anul, mileniul, temperatura aerului, prognoza meteo sau pe unde sumt ambuteiaje prin oras. Au taiat televiziunea, radioul, curentul s-a oprit... revenim la cum eram la inceput.

Da, asa e mai bine. Ma culc sub copac ca sa ma uit la cer printre frunzele lui ca niste palme mari si verzi. Verific lista": Copac- este; Mar- este; Sarpe- este; scena este aproape completa. Replicile le am gata. Mai lipseste Adam. Sper sa nu intarzie mult. I-am scris destul de clar pe plic:

"Pentru Ultimul Barbat, te astept sub ultimul copac, in ultima zi. Semnat: Ultima Femeie."

Generatie fara de eroi

Stateam ieri si cuantificam tragediile intamplate de-a lungul a trei generatii. Nu ma intrebati de ce, stiu ca e un proces sado-mazo, dar veti vedea la sfarsitul articolului la ce concluzie am ajuns.

Sa incepem cu inceputul: bunicii nostri. Majoritatea au trecut printr-un razboi, cei mai putin norocosi au prins doua. MONDIALE, am uitat sa mentionez, deci nu chiar floare la ureche. Ei au trebuit sa-si apere cu baioneta tara, familia, copiii, si-au daruit vietile patriei fara sa ceara nimic inapoi pentru ei personal. Au trecut prin foamete, lagare de munca, au fost deportati in Siberia, au trait in comunism, colectivizare fortata, senzatia ca nimic nu-ti va apartine niciodata. Cei care au supravietuit sunt mult prea mari pentru lumea in care traiesc: bunicul meu a luptat in prima linie, i-au fost retezate degetele si ranit la spate, a mers pe jos pana in Germania si inapoi. Insa nu prea povesteste despre asta, eroii sunt eroi si mult prea mari ca sa se iroseasca in discursuri teatrale.

Urmatoarea generatie: parintii nostri. Nascuti in comunism, au fost pusi sa se inchine la chipuri false, cu mustati si sapca, sa spuna poezii toti intr-un glas si sa poarte o cravata de culoarea sangelui. Nu prea stiau de ce vorbesc si scriu intr-o limba straina. Nu aveau dreptul la identitate proprie, purtau toti aceeasi ciorapi si aveau acelasi dulap in acelasi dormitor.Zambeau in detasament si doar cand li se dicta de sus. Mama mea insarcinata statea la coada cu orele ca sa cumpere castraveti murati. Cu creierii spalati, incuiati si izolati in Moldova pentru zeci de ani, in '90 au avut curajul sa-si ceara libertatea, tare si raspicat.Timpul va arata daca au izbutit cu adevarat, insa dezradacinarea lor din pamantul rosu este un act demn de luat exemplu.

Urmatoarea statie, urmatoarea generatie: noi, astia nascuti cu mouse-ul intre doua degete. Generatia McChicken. Generatia asl pls. Vorbim cu prescurtari si englezisme pentru ca asa suntem mai cool. Putem sa mancam orice, sa ne imbracam cu orice, sa vorbim si sa scriem orice, pe bloguri, pe pereti, pe banci, in piata. Singura problema din viata noastra este ca am fost conceputi in perioada Cernobal-ului, si poate intr-o zi ne-om trezi cu o coada sau cu al treilea ochi in frunte, dar nu-i bai.

Life is good, stam toata ziua cu fundul pe divan, cu laptop-ul in brate, cu telefonul intre ureche si umar si cu casca de la ipod in cealalta ureche.

Nu pot sa nu ma intreb cel putin doua lucruri, in concluzie:
1. Daca astia suntem noi, cine vor fi eroii generatiei noastre? Cine vor purta ordine de onoare si vor lupta in razboaie? Sau ne vom naste si vom muri cu gandul ca cel mai glorios lucru pe care l-am facut in viata asta a fost sa scriem un blog?

2. Daca dupa 20 de ani de viata buna izbucneste un razboi, o catastrofa, vom avea noi taria si puterea de a ne sacrifica pentru altii? Vom reusi oare sa ne unim si sa fim solidari, dupa o viata petrecuta in individualism, in spatele unui monitor?

Herta Muller si cartile ei

Prima carte de Herta Muller am primit-o de la tatal meu, se numeste "Animalul inimii". Am inceput s-o citesc din curiozitate, si n-am mai putut sa ma opresc pana cand nu am devenit complet si irevocabil dependenta de stilul ei.

Am continuat cu romanul "Inca de pe atunci vulpea era vanatorul", si am inteles ca Herta Muller nu scrie romane, ci romane-poezie. Incarcatura emotionala si metaforele ei m-au tulburat profund. Se descrie un comunism pe care eu nu l-am prins decat cu coada ochiului din leagan, pentru ca m-am nascut in 1987. Multe dintre intamplarile de pe atunci sunt normale pentru parintii nostri insa mie mi se par rupte dintr-o lume trista si gri, in care ma bucur ca nu am trait.

Mi-au ramas in cap descrierile fabricilor pline de pancarte muncitoresti si paznicii care verificau pana la piele fiecare muncitor ca sa vada daca nu a furat ceva. Si chiar asa, cu eforturi supra-omenesti sau mita, muncitorii din fabrici reuseau sa fure. Nu era nimic extraordinar, furau orice produceau: un fier de calcat, o bucata de metal, ata de cusut sau o oala de noapte. Apoi le vindeau la negru pentru ca sa faca niste bani.

Doar trecandu-mi ochii peste randurile scrise de Herta Muller, mi s-a imbibat pana in oase frica de dictator, de Ceausescu. Oamenii vorbeau despre el in soapta, se simteau ascultati si amenintati chiar si in casele lor. La un moment dat toata lumea vorbeste ca acesta este bolnav, si in fiecare zi apar argumente pentru o noua boala fatala care sa-i elibereze, singura lor speranta. Cei ce au reusit sa fuga peste Dunare sunau in tara si povesteau despre viata lor dinafara, unde nu exista agenti ce te urmaresc pe strada, ora de stingere a luminii si limite la mancare. Cei ce au ramas in tara traiesc cu gandul ca vor incerca sa fuga si vor fi impuscati la granita, cum au patit atatia.

Nu exista loc unde sa pot insirui toate imaginile si senzatiile pe care mi le-a produs lectura acestor doua carti, dar pot sa va spun ca stilul autoarei Herta Muller este unul invecinat cu cel atat de indragit de mine, poezia. Cuvintele ei curg nefiresc si totusi se aseaza fiecare la locul lui intr-un tablou desavarsit.Premiul Nobel pentru Literatura (2009) a fost al ei inca de cand a scris prima litera. Chapeau!

O sa ma intorc

Preseaza-ti talpile tale moi de om
pe obrazul meu de piatra trista
noaptea,
cand strazile sunt goale,
ele ma striga prin tentacule lungi
de care ma impiedic
impleticindu-ma
in bezna
le aud
chemarea
si merg mai departe ascultand
cum strazile imi canta soptit in ureche
calca-ne
paseste-ne
loveste-ne cu piciorul
numai nu ne lasa
singure si lungi ca si noaptea care ne apasa

o sa ma intorc,
o sa ma intorc, le promit
calcand in graba ca sa reusesc sa le calc pe toate
calcand si plangand
cu lacrimi de praf

Moldova- tara maionezei

Am poposit la Chisinau pentru o saptamana, ca sa iau o gura de aer nestandartizat, curat, fara e-uri europene. Am fost incantata sa percep cu toti senzorii o inflorire in atmosfera: a inflorit libertatea cuvantului in oameni. Se discuta despre politica si limba pe toate holurile, la toate cozile.

Acesta este un semn proaspat al democratiei, pe care poate vom fi pregatiti s-o acceptam in cerebelele noastre asuprite, in cativa ani de eforturi.

Rasar restaurante care se numesc "Popasul Dacilor", "Europa", in spitale vad toate afisele noi in romana. La tv nu mai vad cenzura, buletinele de stiri de la pro tv chisinau si de la moldova 1 mi se par mai relaxate si mai democratice. Doar reclamele la maioneza au ramas omniprezente, ca un laitmotiv al popularii noastre fortate (chiar si in sfera gastronomica) cu influente slavone. Nu reusesc sa inteleg de ce in magazine raftul cu maioneza e la fel de mare ca si cel de ceaiuri, iar la salate aproape ca nu gasesti nici una fara maioneza.

Nu mai observ eterna frica de a nu-l supara pe "el dictatore", pentru ca intre timp el a devenit "el cetatean de rand", cu nasul vesnic rosu, discurs provocator si limbaj primitiv, depasit- un personaj de caricatura.

Pe de alta parte, Filat, Ghimpu, Lupu si Urecheanu s-au vazut napaditi de probleme, cereri, asteptari foarte mari de la popor- odata cu preluarea puterii. In doar cateva luni, de la ei se asteapta sa darame un sistem perfid construit in 8 ani, cu piramide intregi de coruptie si mafie.

In timpul acesta, moldoveanul de rand isi da caciula pe-o ureche si se scarpina nedumerit la cap: el nu simte schimbarea. Preturile au crescut, dar el nu stie ca asta se intampla in toata lumea si se numeste criza economica, el asociaza problemele sale direct cu schimbarea conducerii. Merge la piata si vede ca nu-si mai permite un tub de maioneza, ci doar jumatate. -Apu, nu era mai ghine inainte??

Nu, nu era mai bine inainte. Asteptarile de la noua conducere nu trebuie sa fie mai mici, ci doar perioada de timp in care le dam voie sa actioneze trebuie prelungita. Parerea mea este ca in 3-4 ani, pe putin, s-ar putea sa ajungem sa vedem schimbarile de suprafata atat de asteptate de toata lumea.

Pana atunci, mancam maioneza, ne culcam si ne trezim cu speranta ca intr-o zi comunismul va fi interzis, Voronin pus la respect, tinerii o sa citeasca mai mult si salariile vor reprezenta macar o treime din salariile europene normale.

Ultima

Nu mai musca din mine-
spuse cu un zambet speriat
Nu e de gluma!
simteam nevoia sa-l atac
pentru lucruri spuse si nespuse
pentru vorbe vrute si nevrute
vroiam sa ranesc fara mila
si sa zgarai prin carnea lui de muritor
il uram fara sa ma opresc o secunda sa-l iubesc
pentru ca avea puterea de a ma face sa sufar
printr-un cuvant
sau prin lipsa lui
prin spatiile goale dintre noi
prin zilele sparte
departe de mine

si atunci
macar
zgaraindu-l cu unghiile pana la suflet
printre distante paralele
insangerate
ajungeam
mai aproape

“Forget love, I'd rather fall in chocolate.”

De-a lungul vietii te chinui sa te indragostesti, apoi te chinui sa te dez-dragostesti. Apoi te plictisesti asa, dez-dragostit si incepi sa cauti iar dragostea. O perioada te simti singur, crezi ca n-o sa mai iubesti. O gasesti, te sperii, o iei de la capat.

Parca nu-i usor sa iubesti, sa devii atat de vulnerabil si muritor in fata unui cuvant, a unei melodii, a unui gest. Iti pare copilareasca insasi ideea de a te gandi la o privire sau la un zambet iar, si iar... amorul te ridica pe culmi nebanuite si apoi te arunca pe fundul celei mai adanci ape intunecate si reci.

Nu am hotarat inca ce-mi place mai mult, sa iubesc, ergo sa sufar, sau sa nu iubesc, ergo sa nu simt nimic. Sa fiu rece, de piatra, si sigura de tot ceea ce fac sau sa-mi pun inima palpitanda in palma cuiva muritor ca si mine, si sa risc tot.

Un singur lucru stiu sigur. Atunci cand simt, scriu. Atunci cand scriu... dau ce este mai bun din mine. Si oare nu pentru asta ne nastem? Pentru ca sa ne petrecem vietile oferind lumii ce este mai bun din noi?

Pretul cu care facem asta devine in cazul acesta acceptabil, oricare ar fi el.

Cruce din cuvinte

Cuvintele tale ma rastignesc
Pe o cruce topita din vise lichide.
E un „EU” tintuit in palma mea stanga
Si un „AH” in cea dreapta,
m-au lovit drept in amprentele colorate
si vocifereaza fara voia buzelor mele.
Pe frunte mi s-au impletit salbatic
Tepii unui „TREBUIE”
Si lemnul dulce si moale al lui „VREAU”.
Pe picioarele incrucisate mi-ai batut cu ciocanul
Un varf ascutit de „PLACERE-DURERE”.
Imi vine sa tip in soapta
Dar cuvintele neroade si fara de rusine
Striga in gura mare:
EU AH TREBUIE VREAU
EU AH VREAU TREBUIE
EU AH PLACERE-DURERE
DURERE-PLACERE